Fiinta umana este duplicitara, din cauza pacatului care o scindeaza, o sfasie. Alteritatea sau ambivalenta ei, duplicitatea, se rasfrange si asupra structurii ei spirituale. Ca urmare, pe langa acest caracter predominant pozitiv, bun, inima mai are, in experienta ascetica filocalica, o camara de-a stanga, un caracter recesiv.
Aceasta este un "laborator de ganduri rele", cum o numeste Sfantul Maxim Marturisitorul; "fabrica de rautati", inima si mintea intunecate de pacat.
In jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa nici mintea sa se intalneasca cu Dumnezeu, nici sufletul sa se roage sau sa creada sau sa iubeasca pe Domnul dupa voia sa".
In aceasta camara intunecoasa a sufletului, pana la Botez, serpuieste diavolul, izvorand ganduri rele, pacatoase si patimase, eteronome, sub forma diferitelor ispite, precum si ganduri autonome, izvorate din propria noastra constiinta, dar care nu sunt conduse spre o finalitate pozitiva. Aceasta robie a mintii face din ea un centru paranatural, inferior, negativ, patimas. In aceasta sfera sau zona tenebroasa se afla potential, potrivit acestei antropologii filocalice a inimii, ispitele, sub forma gandurilor interioare, ce pornesc de la propria noastra fire, precum si momelile strecurate de diavolul.
Acesta este "subconstientul patimilor", memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase, intiparita in fiinta noastra legata de latura biologica. Alaturi de aceasta, scriitorii filocalici, vorbind despre inima ca despre un loc al ispitei, spun ca in jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului" , adica "focul lumesc", care incearca sa impiedice orice lucrare duhovniceasca a sufletului, in urcusul sau catre Dumnezeu. La omul duhovnicesc, insa, inima si mintea, toate sentimentele si gandurile devin unelte sau mijloace ale lucrarii de spiritualizare. Unificata in sine si statornicita in ganduri si trairi duhovnicesti, prin ea lucreaza Dumnezeu la realizarea gandurilor si trairilor sufletesti bune, curate.
Inima este, deci, dupa cum ne spune si Cuviosul Isaia Pusnicul, in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. De noi depinde catre care dintre acestea o indreptam: catre o viata conforma ei si voii lui Dumnezeu sau catre o existenta esuata, decazuta, implinind voia duhului celui rau si strain.
Parintii filocalici insista in mod deosebit asupra necesitatii curatirii inimii, pentru desavarsirea umana. De aceea, sintagme pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum "inima curata" sau "inima desavarsita", revin frecvent in scrisul lor. Diadoh vorbeste despre "simtirea mintii " si "simtirea inimii", la care ajunge cel curatit de patimi.
Daca inima necuratita este "laborator de ganduri rele", inima curata sau curatita este libera de orice gand lumesc si, nefiind legata cu nimic de cele de jos, petrece in contemplarea celor inalte, in al treilea cer si e rapita in rai, facandu-se martorul bunurilor vesnice. Inima curata si-a infatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si fara forma"; ea primeste in sine "abis inalt de intelesuri dumnezeiesti de la Cel nesfarsit". Ea insasi, fiind golita in mod desavarsit de inchipuiri, "naste intelesuri dumnezeiesti si tainice".
Ca mijloace de curatire a inimii, asceza filocalica considera multele necazuri si lipsuri, departarea de partasia cu toate cele din lume si moartea fata de toate. Superioara acestei stari, "inima desavarsita" nu mai are nici un fel de miscare naturala, si locuieste in intelesurile duhovnicesti, divine ale lucrurilor.
Asadar, Parintii filocalici au inteles prin inima interiorul omului, partea fiintei sale unde se situeaza viata afectiva, intelectuala, morala si religioasa, centru al inteligentei si al intelepciunii, locas al intelectului si al gandirii.
Fiind centru al afectivitatii, al sensibilitatii, inima trebuie curatita de trairile patimase pentru ca apoi, o astfel de inima "purificata", unificata cu o minte treaza, veghetoare, curatita, la randul ei de orice reprezentare patimasa, sa se indrepte spre Dumnezeu. Experierea sau simtirea prezentei lui Dumnezeu intr-o inima curata inseamna, pentru asceza filocalica, telul vietii duhovnicesti.
In scrisul filocalic revin des idei precum "curatia" inimii, "zdrobirea" ei, "strapungerea" inimii, "paza" ei. Acestea se refera in principal la supravegherea inimii si supunerea ei unei lucrari ascetice, al carei efect sa fie salasluirea lui Hristos intr-o astfel de inima si lucrarea din ea. Crestinul trebuie sa se afle permanent intr-o stare de "strapungere" a inimii, avand in fata ochilor sai sufletesti frica de Dumnezeu. Inima sa trebuie sa fie locul unei "zdrobiri line si folositoare", "neprimejdioase", deosebita de cea " ascutita si vatamatoare". Zdrobirea cea buna si folositoare se intretine prin priveghere, rugaciunea si rabdarea necazurilor. In acest mod, inima din "inchisoare si lant" al sufletului devine "poarta deschisa" spre Dumnezeu. Aceasta paza a inimii este o lucrare permanenta, prin care crestinul isi tine mintea treaza atunci cand este razboit. Aceasta inima fara ganduri, devine "altar adevarat inca inainte de viata viitoare". Inima se curata astfel de trairile si sentimentele necurate, prin pocainta si lacrimi.
Preot Prof. Ioan Tesu
.-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.