- Care sânt treptele rugăciunii? De unde se începe şi cum se înaintează?
- Sânt cinci trepte însemnate. Cea dintâi treaptă este rostirea cu glas tare a Rugăciunii lui Iisus. Rostim Rugăciunea cu buzele şi, totodată, încercăm să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor Rugăciunii. La a doua treaptă, spunem Rugăciunea lui Iisus în minte. Intreaga noastră atenţie se îndreaptă din nou asupra cuvintelor - însă adunată în minte. Când mintea oboseşte, o lăsăm să se odihnească, şi începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Acest meşteşug, ca şi folosirea metaniilor, este încă la măsura cea mai de jos a Rugăciunii lui Iisus. Insă de aici trebuie să pornească oricine şi, de îndată ce se ajunge la desăvârşire, cele ale nedesăvârşirii vor pieri. După ce mintea s'a odihnit, începem iarăşi rugăciunea, adunându-ne toată atenţia înlăuntrul ei. Sfântul Nil ne sfătuieşte: „Pomeneşte pururea pre Dumnezeu, şi mintea Rai ţi se va face." Apoi, la a treia treaptă, Rugăciunea lui Iisus se pogoară în inimă. Mintea şi inima, acum, se unesc. Atenţia se adună toată în inimă şi se afundă din nou în cuvintele Rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime ascunsă. La a patra treaptă, rugăciunea se rosteşte de la sine, în vreme ce nevoitorul lucrează, mănâncă, vorbeşte, este la biserică sau chiar şi când doarme. „Eu dorm, şi inima mea priveghează," se spune în Sfânta Scriptură. / Cânt. 5:3/ Apoi, la a cincea treaptă, înlăuntrul sufletului se face simţită o flacără dumnezeiască, ce arde blând şi-l înveseleşte.
Harul lui Hristos se sălăşluieşte în inimă, Sfânta Treime şi-a făcut lăcaş. „Şi sântem lăcaş al lui Dumnezeu atunci când prin pomenire avem aşezat în lăuntrul nostru pre Dumnezeu. Ne facem biserică a lui Dumnezeu atunci când pomenirea Sa nu se umbreşte de cugete pământeşti, şi mintea nu se turbură de nestăpânite gânduri; de carile fugind, prietenul lui Dumnezeu înlăuntrul său se trage, izgonind patimile ce cheamă nestăvilitele gânduri, şi vieţuind într'un chip ce-l duce la bune-săvârşiri." /Sfântul Vasilie cel Mare/ Astfel, el simte înlăuntrul său fiinţarea dumnezeiască, harul acesteia împărtăşindu-se şi trupului său, ce moare pentru lume şi se răstigneşte patimilor. Aceasta este treapta cea mai înaltă, uneori legată de vederea Luminii nezidite. Acesta este în fapt calea sporirii în Rugăciunea lui Iisus. Fiecărei trepte îi corespunde un anume dar.
- Gheronda, îngăduiţi-mi câteva întrebări care s'au ivit pe când vorbeaţi despre treptele Rugăciunii lui Iisus. Ce înţelegeţi prin cuvântul „inimă"?
- Inima este, potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, centrul lumii duhovniceşti. Dintre multele păreri ale Părinţilor cu privire la acest subiect, voi aminti una aparte, a Sfântului Epifânie, episcopul Constanţianei Kiprului: „Din această pricină, nu avem trebuinţă în vreun fel să căutăm sau să descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci să mărturisim că acest chip se află în om. Astfel, nu vom dispreţui harul lui Dumnezeu şi vom crede întru dânsul. Pentru că orice spune Dumnezeu este adevărat, măcar că întrucâtva cuvântul său scapă puterii noastre de înţelegere." Aşa cum o rază, când cade asupra unei prisme, se răsfrânge în toate părţile, la fel şi sufletul se exprimă prin întreaga fiinţă omenească. Totuşi, atunci când rostim Rugăciunea lui Iisus, ne ţinem atenţia neclintită asupra organului fiziologic, adică a inimii - întorcându-ne astfel în lăuntrul nostru, în „adâncul inimii," despărţindu-ne de lumea din afară. Prin întoarcerea în sine a minţii, aceasta - fiind una dintre puterile sufletului - se întoarce în lăcaşul său şi se uneşte cu celelalte puteri sufleteşti.
- Ingăduiţi-mi încă o întrebare. Toţi cei ce se bucură de Dumnezeu urmează drumul pe care mi l-aţi înfăţişat?
- Marea lor parte, da. Sânt însă unii care caută chiar de la început să unească mintea cu inima, folosind tehnici de respiraţie. Ei insuflă pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase" şi răsuflă pe cuvintele „miluieşte-mă," urmărind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intră prin nas până la inimă - şi rămân acolo cu mintea pentru o vreme.
Acest lucru se face, fără îndoială, pentru a îngădui minţii să rămână neclintită asupra rugăciunii. Sfinţii Părinţi ne-au lăsat şi un alt meşteşug. Insuflam, rostind cuvintele Rugăciunii lui Iisus şi lăsăm aerul să iasă, repetându-le. Insă meşteşugul acesta cere maturitate duhovnicească, deoarece, folosind acest fel de respiraţie, pot apărea multe greutăţi, multe probleme; de aceea, ea ar trebui ocolită dacă nu avem un Stareţ care să ne îndrume. Poate fi folosită doar pentru a statornici mintea asupra cuvintelor rugăciunii, ca să nu se împrăştie. O zic iarăşi: pentru aceasta trebuie să cerem binecuvântare de la Stareţ.
- Aţi spus mai înainte, Gheronda, că ţelul Rugăciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inimă, adică energia în esenţă. O trăim mai ales la a treia treaptă a acestei sfinte căi. Insă, când aţi vorbit de cea de-a cincea treaptă, aţi amintit un citat din Marele Vasflie: „De carile fugind, prietenul lui Dumnezeu înlăuntrul său se trage." Cum vine mintea în inimă şi totodată pleacă spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradicţie?
- Nu, nu este - răspunse sfântul pustnic. După cum învaţă Sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, cei ce se roagă sânt pe felurite trepte. Avem începători şi sporiţi sau, după cum sânt ei mai potrivit numiţi în învăţăturile Părinţilor, cei „făptuitori" şi cei „contemplativi." Pentru cei făptuitori, rugăciunea se naşte din frica lui Dumnezeu şi dintr'o nădejde neclintită într'însul, în vreme ce pentru cei contemplativi, rugăciunea se zămisleşte din dorul fierbinte pentru Dumnezeii şi din curăţia desăvârşită. Caracteristica celei dintâi trepte - a celor făptuitori - este adunarea minţii înlăuntrul inimii, când mintea se roagă lui Dumnezeu fără tulburare. Caracteristica celei de-a doua trepte a rugăciunii - a celor contemplativi - este încântarea minţii prin Lumina nezidită, încât nu mai ştie nici de lume, nici de sine însăşi. Aceasta este răpirea minţii şi spunem că, pe această treaptă, mintea „pleacă" la Dumnezeu. De-Dumnezeu-purtătorii Părinţi care au trăit aceste fericite stări ne zugrăvesc această răpire astfel:
"Este încântarea minţii de lumina dumnezeiască şi nesfârşită, astfel că nici de sine, nici de vreun alt lucru zidit nu mai ştie, ci doar de Cel ce, prin dragoste, a aprins într'însa o astfel de strălucire." /Sfântul Maxim Mărturisitorul/
- Mai îngăduiţi-mi o întrebare. N'am înţeles citatul pe care l-aţi pomenit mai înainte: „Eu dorm, şi inima mea priveghează." /Cânt. 5:3/ Faceţi, rogu-vă, dragoste de mine şi tâlcuiţi-l. Cum este cu putinţă ca inima să urmeze rugăciunea pe când omul doarme?
- Acest pasaj se găseşte în cartea Vechiului Legământ numită „Cântarea Cântărilor." Nu este greu de tâlcuit. Prorocul David spune că inima omului e adâncă. Toate întâmplările, toate simţămintele şi grijile minţii de peste zi intră în adâncurile cugetului, în ceea ce numim uneori „subconştient." Astfel, cu aceleaşi lucruri cu care se îndeletniceşte omul în cursul zilei, se va îndeletnici noaptea inima, când mintea şi puterile omului se odihnesc - acest lucru se vede limpede în visele noastre.
Marele Vasflie spunea că „în mare măsură, nălucirile nopţii sânt oglindirea gândurilor noastre de peste zi." Indeletnicirile şi gândurile viclene din zi dau naştere viselor urâte. La fel se întâmplă cu lucrările bune. Nevoitorul şi omul lui Dumnezeu gândeşte întreaga zi la El, prin Rugăciunea lui Iisus. Pomenirea lui Dumnezeu prin rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus este bucuria lui. El toate le face, fie că mănâncă sau bea, întru slava lui Dumnezeu - după cuvântul Apostolului.
Este firesc, deci, ca inima să se gândească la Dumnezeu şi să se roage chiar şi în vremea celor câteva ceasuri de odihnă din noapte. In acest fel, inima nevoitorului este pururea trează.
Mitropolitul Ierothei Vlahos
O noapte în PUSTIA Sfântului MUNTE, Editura Predania
Cumpara cartea "O noapte în PUSTIA Sfântului MUNTE"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.