„Viaţa noastră este un minut în comparaţie cu veşnicia" şi, de aceea, „mai bine pentru noi ar fi să dispreţuim tot ceea ce este temporar şi trecător şi să dorim nestricăciunea şi nemurirea". Părintele Serafim îi pregătea pe interlocutorii săi anume pentru veşnicie, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi pentru nemurire. Sfaturile sale înţelepte să ne fie repere şi nouă pe calea spre mântuire. In poveţele Sfântului Stareţ de la Sarov nu există ceva dificil şi greu de împlinit pentru muritorii de rând. Sfântul nevoitor ştia bine neputinţele şi slăbiciunile omeneşti şi nu dorea să pună pe umerii nimănui poveri cu anevoie de purtat, pentru a nu-i priva şi pe oamenii slabi, împovăraţi de păcate şi copleşiţi de grijile lumeşti de nădejdea mântuirii.

 „Pentru a ne dobândi mântuirea sufletelor noastre", învăţa Sfântul Serafim, „trebuie să ne trăim viata în conformitate cu învăţătura Dumnezeiască a Răscumpărătorului nostru, Domnul Iisus Hristos", aşa cum păstrează această învăţătură Sfânta Biserică Ortodoxă, doar în ea singură fiind posibilă mântuirea şi faţă de care trebuie să nutrim o fidelitate fermă. „Să iubim Biserica Sfântă şi Ortodoxă", spunea Sfântul Stareţ, „să ne îndrăgim credinţa ca pe un zid tare şi dătător de har". De aceea şi Sfântul Serafim, fiind el însuşi un fiu veritabil al Bisericii Ortodoxe, avea o dragoste deosebită faţă de Sfinţii Părinţi care au fost apărători ai Ortodoxiei, precum: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Atanasie al Alexandriei, Chirii al Ierusalimului, Ambrozie al Mediolanului şi a altora ca aceştia, numindu-i stâlpi ai Bisericii.

După învăţătura Sfântului Serafim, numai Ortodoxia conţine adevărul deplin al cuvântului lui Hristos, fapt pentru care trebuie cu tărie să ne ţinem de ea şi „să nu ne facem prietenii cu duşmanii Bisericii lui Hristos, adică cu ereticii şi schismaticii". Iată de ce, la întrebarea unui starover: „Spune-mi, Staret al lui Dumnezeu, care credinţă este mai bună: cea bisericească actuală sau cea veche?". Părintele Serafim i-a răspuns: „Lasă-ţi aberaţiile; viaţa noastră este o mare, Sfânta Biserică Ortodoxă este corabia noastră, iar Cârmaciul este însuşi Mântuitorul.

Dacă, având un asemenea Cârmaci, oamenii cu greu trec prin marea vieţii şi nu toţi se mântuiesc de la înec, din pricina slăbiciunii lor păcătoase, atunci cum încerci tu să o faci în «galoşul» tău şi în ce îţi pui nădejdea mântuirii fără Cârmaci?".

Intrucât Biserica Ortodoxă păstrează învăţătura adevărată în toată curăţia şi integritatea sa, atunci, conform îndrumării Părintelui Serafim, creştinul trebuie să împlinească tot ceea ce a rânduit ea. „Cele ce Biserica a rânduit la cele şapte Sinoade Ecumenice împlineşte", îi spunea Sfântul unuia dintre interlocutorii săi. „Vai de cel care va adăuga sau va scoate un cuvânt la acelea". „Ceea ce a rânduit şi a îmbrăţişat Sfânta Biserică, aceea trebuie să fie drag inimii creştinului". Aceste cuvinte nu trebuie raportate la doar dogmele credinţei care, bineînţeles, trebuie acceptate şi mărturisite în toată plinătatea, dar şi la toate deciziile Bisericii şi chiar la diferite tradiţii bisericeşti. De aici este de înţeles de ce Sfântul Serafim insista la respectarea posturilor rânduite de Sfânta Biserică, în timp ce „acum creştinii dezleagă la carne şi în Postul Mare şi în oricare alt post; ei nu mai păzesc nici zilele de miercuri şi vineri". Sfântul îi sfătuia pe oameni chiar să-i evite pe asemenea oameni ca pe nişte fii neascultători ai Sfintei Biserici.

Este de înţeles şi faptul de ce Părintele Serafim considera că este corect să se facă semnul crucii anume cu trei degete, întrucât doar acest mod de a ne face cruce este recunoscut de Sfânta Biserică Ortodoxă. In cazul tuturor celor care aveau îndoieli cu privire la modul cu câte degete se face Sfânta Cruce, Marele Stareţ din Sarov le spunea mereu să-şi facă cruce cu trei degete, atribuindu-i acestui mod de a ne face cruce o mare putere specială. Odată, la Părintele Serafim au venit patru staroveri din satul Pavlov, regiunea Gorbatovsk, cu o întrebare legată de facerea semnului crucii cu două degete. Abia de reuşiseră ei să păşească pragul chiliei sale, că Sfântul s-a apropiat de ei, a luat mâna unuia dintre vizitatori, i-a unit trei degete în mod ortodox şi, făcându-i cruce, i-a spus: „Iată un mod creştin de a ne face cruce! Aşa să vă rugaţi şi celorlalţi să le spuneţi să facă la fel. Acest mod de a ne face cruce ne-a fost transmis de la Sfinţii Apostoli, iar facerea semnului crucii cu două degete este împotriva sfintelor canoane. Vă rog şi vă implor, mergeţi la biserica greco-rusă: in ea se află toată slava şi puterea lui Dumnezeu.

Ea este asemenea unei corăbii care are toate cele necesare: vele şi o mare cârmă. Ea este condusă de Duhul Sfânt. Bunii cârmaci ai ei sunt învăţătorii Bisericii, arhipăstori, care sunt succesori ai Apostolilor. Iar comunitatea voastră se aseamănă cu o luntre mică, care nu are cârmă şi nici vâsle. Ea este legată cu o funie de corabia Bisericii noastre, înoată după ea, înecată fiind de valuri. S-ar fi înecat numaidecât, dacă nu ar fi fost legată de corabie".

Aşadar, pentru a ne mântui sufletul trebuie să fii membru al Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i urmăm învăţătura în toate cu precizie şi stricteţe, împlinind tot ceea ce a rânduit tot ea. Bineînţeles, fidelitatea creştinului fată de Sfânta Biserică nu trebuie să aibă un doar un caracter exterior. Fiecare „trebuie să-şi urmeze drumul cu evlavie fată de tot ceea ce este sfânt, iar nu cu neglijenţă", spunea Sfântul Serafim. „Trebuie să-şi dezvolte şi să-şi întărească o dispoziţie religioasă permanentă"; fiecare trebuie să aibă în vedere
„adevăratul scop al vieţii creştine, care constă în dobândirea harului Duhului Sfânt al lui Dumnezeu".

Dar prin ce cale poate fi şi trebuie realizat acest scop? Mai întâi de toate şi mai presus de orice, trebuie mereu să ne gândim la Dumnezeu, să tindem spre El cu sufletul şi mintea cu o încredere fermă că „din dragoste faţă de El le vom face pe toate bine", iar pentru aceasta trebuie să-L chemăm neîncetat în inima noastră pe Dumnezeu200.

***
„Trebuie să fim îndurători faţă de neputinţele sufletului nostru şi să răbdăm neajunsurile lui, aşa cum suntem îngăduitori faţă de neputinţele altora". Cu toate acestea, se cuvine „să nu lenevim, ci să tindem mereu spre mai bine"201.

***
Sfântul Serafim, în învăţăturile sale duhovniceşti, indică două părţi ale vieţii creştine: cea făptuitoare şi contemplativă. „Omul e constituit din suflet şi trup, de aceea şi calea vieţii sale trebuie să cuprindă atât lucrări trupeşti, cât şi lucrări sufleteşti: fapte şi contemplaţie. Calea vieţii făptuitoare este constituită din: post, înfrânare, priveghere, metanii, rugăciune şi alte nevoinţe trupeşti, ceea ce reprezintă calea cea strâmtă şi plină de necazuri ce aduce la viaţa veşnică, conform cuvântului lui Dumnezeu (Matei 7,14).

Calea vieţii contemplative constă în înălţarea minţii către Domnul Dumnezeu, cu trezvia inimii, în rugăciunea minţii şi în vederea realităţilor duhovniceşti cu ajutorul acestor nevoinţe. Oricine vrea să păşească pe calea vieţii duhovniceşti trebuie să înceapă de la viaţa făptuitoare, iar mai apoi să păşească şi pe cea contemplativă, căci fără viaţa făptuitoare nu se poate ajunge la cea contemplativă. Viaţa făptuitoare serveşte la curăţirea de patimi şi ne ridică la măsura desăvârşirii făptuitoare; iar prin aceasta ne pregăteşte calea pentru viaţa contemplativă.

Căci numai cei ce s-au curăţit de patimi şi sunt desăvârşiţi pot să înceapă o asemenea viaţă"202.

***
„Oamenii plini de înţelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredinţeze dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Şi numai după aceea îşi dau o părere sau alta despre el. Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorinţă de a asculta asemenea lucruri. In acest caz, trebuie urmată învăţătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, şi ascunde în taină sfânta înţelepciune în faţa norodului celui neluminat, să şi-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu a lor, căci nu este bine, cum zice şi Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înţelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată şi de mare preţ». Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel le vei pierde şi nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba şi de lucruri duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi deschizi gura şi să grăieşti deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: Căci calea este acum deschisă"203.

***
„Din ce cauză îi judecăm pe fraţii noştri? Din cauză că nu ne străduim să ne cunoaştem pe noi înşine. Cine este ocupat cu cunoaşterea propriului sine, acela nu are timp să-i urmărească pe alţii. Judecă-te pe tine şi vei înceta să îi judeci pe alţii. Judecă fapta rea, iar pe cel ce a săvârşit-o nu-l judeca. Trebuie să ne considerăm pe noi înşine cei mai
păcătoşi, iar orice faptă rea a aproapelui s-o iertăm, şi să-l urâm doar pe diavol care l-a ispitit. Se întâmplă, de asemenea, să ni se pară că altul face ceva rău, dar, în realitate, el are intenţii bune.

Mai ales că uşile pocăinţei sunt deschise pentru toţi, şi nu se ştie, cine va intra pe ele mai întâi - tu, cel ce judeci, sau cel judecat de tine. Dacă îl judeci pe aproapele, atunci, împreună cu el, te judeci şi pe tine de aceeaşi faptă pentru care îl judeci pe el. A judeca sau a condamna nu ne este dat nouă, ci Singurului Dumnezeu şi Marelui Judecător, Care cunoaşte inimile noastre şi patimile ascunse ale firii. Aşadar, iubiţilor, să nu urmărim păcatele străine şi să nu judecăm pe alţii, ca să nu auzim: Fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită (Psalmul 56, 6)"204.

***
„Cel care a dobândit iubirea desăvârşită există în viaţa aceasta ca şi cum nu ar exista, căci se consideră străin pentru cele văzute şi le aşteaptă cu răbdare pe cele nevăzute. Unul ca acesta s-a schimbat cu totul în iubirea lui Dumnezeu şi a uitat orice altă iubire". „Un iubitor adevărat al lui Dumnezeu se consideră un călător şi un străin pe pământul acesta, fiindcă, în căutarea lui, îl contemplă numai pe Dumnezeu cu sufletul şi mintea lui"205.

Păcătoşii care sunt nepăsători cu privire la mântuirea lor, pentru a înăbuşi în sinea lor vocea conştiinţei, ca de obicei mângâindu-se cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu şi în fuga de pedeapsă, spun: „Dumnezeu este milostiv, nu-i nimic, toate vor trece" - şi continuă să greşească. Să ştiţi, fraţilor, că nădejdea acestor oameni în milostivirea lui Dumnezeu este zadarnică şi nădejdea în fuga de pedeapsă este lipsită de fundament. Dumnezeu îi iartă doar*pe păcătoşii care se‘căiesc şi care se îngrijesc de îndreptarea lor, iar faţă de aceştia care au fost menţionaţi mai sus El este drept şi îi pedepseşte nu doar în viaţa viitoare, ci şi în aceasta de acum.

O femeia, mergând în pustia Sarovului şi-a dorit, din mare râvna sa, să-l vadă pe marele nevoitor Părintele Serafim. Stareţul a primit-o cu iubire părintească şi, în rând cu alte sfaturi şi povăţuiri, a început a-i vorbi despre faptul că trebuie să-şi convingă soţul să se pocăiască de neînfrânare, obrăznicie, nedreaptă hărţuire şi nemilostivire faţă de apropiaţi. La acestea, Cuviosul a adăugat: „Dacă soţul tău nu

Cum să ne purtăm în biserică, familie şi societate va lăsa toate aceste patimi, care s-au înrădăcinat în el, atunci va fi neapărat pedepsit de Dumnezeu".

Spunând ultimele cuvinte, el a luat de pe sobă o mână de chibriţi, i le-a dat femeii şi a spus: „Poftim, ţine aceşti chibriţi şi păstrează-le". Femeia, când Părintele Serafim a început a vorbi despre pedepsirea soţului prin mânia lui Dumnezeu, s-a tulburat tare de aceasta şi, după aceea, mult a cugetat cu cei de acasă despre simplul însă destul de. ciudatul dar al Părintelui Serafim, însă nimeni nu a putut să-l tălmăcească. In sfârşit, a sosit ceasul înfricoşător în care a înţeles darul şi însăşi prevestirea divină a Stareţului s-a împlinit.

Intr-o zi, cerul, a început peste tot a se acoperi de nori de ploaie, şi spre seară se pornise o furtună groaznică. Tot poporul s-a adresat cu rugăciune lui Dumnezeu şi a început a se ruga şi femeia amintită, între timp, în aceste momente înfricoşătoare, cei doi copii mici ai ei dormeau: unul lângă fereastră, iar celălalt puţin mai departe.

Dintr-o dată, o îngrozitoare lovitură de tunet a a lovit casa şi, după fulgerul scânteietor, s-a rupt de la fereastră cornişa şi s-a împărţit în cele mai mici aşchii; cea mai mare parte din ele s-au înfipt în faţa şi barba soţului ei, şi, străpuns de această lovitură, ia scurt timp el a murit. între timp, spre marea uimire a tuturor, nici copiii acestei femei, care dormeau în apropiere de fereastră, nici ea însăşi, nu au fost deloc atinşi de lovitură.

După aceasta, femeia şi-a amintit fără să vrea de cuvintele Părintelui Serafim şi abia atunci a înţeles sensul, aparent, straniu al darului său, uimindu-se de minunata sa înainte-vedere. Aşadar, cei care nu se îngrijesc de mântuirea lor, dacă nu vor lăsa viaţa lor păcătoasă, atunci să nu se împace cu nădejdea nici în milostivirea lui Dumnezeu, nici în lipsa de pedeapsă şi din exemplul adus, să se convingă de acel adevăr, că pe păcătoşii care nu se căiesc, Domnul nu-i lasă fără pedeapsă uneori şi în această viaţă206.

***
Alături de chilia bătrânului Serafim era o altă chilie, a monahului Pavel. Chiliile lor erau separate de un zid gros, lângă care era o sobă. Nevoitorii aveau curţile şi uşile separate. Părintele Serafim nu a avut ucenic de chilie, de aceea călugărul Pavel împlinea sarcinile unui ucenic de chilie. Bătrânul Serafim despre vorbea astfel despre vecinul său: „Fratele Pavel, pentru simplitatea inimii sale, va intra cu uşurinţă în împărăţia lui Dumnezeu. Căci nu judecă şi nu invidiază niciodată pe nimeni, ci cunoaşte doar păcatele şi nimicnicia lui"207.

Preacuviosul Părinte Serafim, pentru a se menţine în mod constant la nivelul său de contemplare duhovnicească, a avut o activitate sublimă a mintii şi a inimii şi a citit multe cărţi, pe lângă munca fizică. Prima carte pentru el a fost Sfânta Evanghelie, pe care o purta cu sine pretutindeni. De asemenea, practica neîncetat rugăciunea lui Iisus. îşi găsea adevărata desfătare în lectura Evangheliei. Lunea citea toată Evanghelia după Matei, marţea Evanghelia după Marcu, miercurea pe cea după Luca, joia Evanghelia după Ioan, iar celelalte zile şi le rezerva lecturii Faptelor Apostolilor şi Epistolelor Sfinţilor Apostoli.

Pe lângă Sfânta Scriptură, Părintele Serafim căuta să culeagă înţelepciune şi în operele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. In acest sens, sufletul său s-a limitat la lucrările cu conţinut ascetic, precum sunt operele Sfinţilor Ioan Scărarul, Varsanufie, Efrem Sirul, Isaac Sirul şi ale altora. Bătrânul a citit întreaga Sfântă Scriptură în singurătatea sihăstriei lui şi a fost un excelent cunoscător al Scripturii, dar şi al multor scrieri patristice. Pacea sufletească, umilinţa şi darul înţelegerii profunde a cuvântului lui Dumnezeu au fost răsplata lui Dumnezeu pentru această muncă asiduă.208.

Sfântul Serafim de Sarov

Fragment din cartea "Cum să ne purtăm în biserică, familie şi societate", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cum să ne purtăm în biserică, familie şi societate"

Note:

200 Preacuviosul Serafim de Sarov..., p. 149-152.
201 Mitropolitul Veniamin Fedcenkov, Op. cit., p. 9.
202 L. Denisov, Op. cit., p. 457.
203 Mitropolitul Veniamin Fedcenkov, Op. cit., pp. 74-75.
204 Sfântul Preacuvios Serafim de Sarov, Op. cit., p. 60.
205 Mitropolitul Veniamin Fedcenkov, Op. cit., p. 18.
206 Sfântul Preacuvios Serafim de Sarov, Op. cit., pp. 30-33.
207 D. Dmitriev, Op. cit., pp. 81-82.
208 V. Iuriev, Op. cit., p. 27.
 

 

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta