Nemurirea are un caracter per­sonal, fiind o comuniune eterna cu Dumnezeu. Aceasta cre­dinta in nemurire ca act personal se bazeaza pe credinta intr-un Dumnezeu personal. Crestinismul vede in viata din aceasta lume o parte inte­granta a vietii vesnice.

Con­ceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, si a activitatii Sale mantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de promisiunea pe care El insusi a facut-o : "...pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan XIV, 19).

Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce intervine, dupa pacatul lui Adam, in desfasurarea vietii empirice si re­zulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la Dumnezeu (Ecclesiast XII, 7), pentru a fi judecat si pentru a-si primi in rai sau iad, rasplata sau pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se in­toarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19), pentru a se des­compune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pa­catul, sau mai precis, indepartarea omului de Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a intrat in ordinea vietii ca urmare a pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7; Romani VI, 23).

Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati (Evrei IX). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al invierii mortilor si judecatii universale.

Raiul si iadul sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecaruia gusta placerea sau amaraciunea faptelor sale. Punctul culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu ca incununare a acestei comuniuni. Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, caci "cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o crestere, un progres infinit in aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divi­ne a lui Dumnezeu care continua in eternitate si aceasta datorita dra­gostei pe care Dumnezeu o are fata de om, prin care El il ridica la o intelegere mai presus de fire.

Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde se afla duhurile necurate (II Petru II, 4). Pedepsele iadului sant puse in comparatie cu bucuriile raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei VII, 33), care se materializeaza in lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele. Caracteristica princi­pala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si neputinta de a le repara (Marcu IX, 44; Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta.

Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor interpretari proprii ale Sfintei Scripturi (Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite pedepse. La baza pur­gatorului sta mai ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice in­vatatura despre Sfintele Taine.

Intre cei vii si cei morti exista o strinsa legatura bazata pe comu­niunea iubirii si a rugaciunii. Prin acte de milostenie, prin rugaciuni si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare de la tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru buna primire a rugaciuni­lor noastre, ale celor ramasi in viata.

Reunirea trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe toti cei raposati, drepti sau pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant, fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare coplesita de spiritualitate. "Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune ; se seamana intru necinste, inviaza intru marire , se seamana intru stricaciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc" (I Corinteni XV, 42-44);

Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnui nu vor muri, ci vor trece direct la starea de inviere prin transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52).   

Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare a intrebuintat darurile primite de la Dumnezeu (Matei XXV, 15).                 

Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata "Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos (Ioan V, 22 ; Fapte X, 42; Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate «neamurile (Matei XXV, 32).

Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care : predicarea Evangheliei la toate popoarle (Matei XXIV, 14) ; convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie si aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4; I Ioan II, 18)_; apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, foamete, ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea prooro­cilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm. , Marcu XIII, 7-13 ;  Luca XXI,

9-19). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, 30), semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor produce o transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu si om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noas­tre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.

Gindirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor.

Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina; Dumnezeu, inaccesibil noua in fiinta Sa, este prezent in energiile Sale.

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina si nici fiintiala, cum este in cazul celor trei Persoane divine, ci unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har.

Urcusul spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lu­crarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contem­platia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a reali­tatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si contemplatie este abso­lut necesara, pentru ca «fara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ; la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie".

Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu.

Acest proces de indumnezeire nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intregul univers.

Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul, ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens, putem vorbi despre o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comu­niune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indum­nezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si, prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste desfiintarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obsta­cole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Intreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o face lucratoare in oameni.

• Credinta in viata de apoi in crestinism
  Publicat in : Editoriale
• Viata de apoi in Babilonul antic
  Publicat in : Babilonieni si Asirieni
• Viata de apoi in budism
  Publicat in : Budism
• Viata de apoi la Celti
  Publicat in : Celtii
• Viata de apoi in China antica
  Publicat in : Confucianismul

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: