Biserica cu sau fara laici?
Termenii cleric si laic nu s-au cunoscut si nu s-au folosit initial pentru a se face distinctia intre o categorie sau alta de membrii ai Bisericii, sau pentru a-i opune pe unii altora, pentru ca in sens propriu, in Biserica primara nu existau laici sau profani, ci toti membrii Bisericii erau si se numeau cu termenul generic de crestini, adica de oameni care primisera pe Hristos.
Biserica este alcatuita din laici si clerici. Biserica nu este si nu a fost niciodata formata numai din laici sau numai din clerici, ci ea exista si s-a nascut din ambele elemente, iar daca vreunul dintre ele lipseste, atunci lipseste si Biserica. Ea nu exista si nici nu poate sa existe numai prin vreunul din aceste doua elemente.
Modul in care se articuleaza cele doua elemente, clerul si laicii, in organismul bisericesc, precum si modul prin care ele lucreaza impreuna, asigura in chip mai direct sau mai indirect, in chip mai deplin sau cu lipsuri care pot sa prejudicieze si chiar sa anuleze eficienta lucrarii bisericesti , scopul sau misiunea proprie a Bisericii, care este mantuirea tuturor.
Pentru a randui si a indruma cat mai bine impreuna-lucrarea clericilor cu laicii in Biserica, s-au stabilit niste principii si niste norme de organizare si de conducere a Bisericii, care se numesc principii sau norme canonice. Se numesc asa deoarece celor mai multe li s-a dat expresie prin textul canoanelor adoptate de Sinoade. Canoanele nu se ocupa si nu fixeaza in chip de lege bisericeasca scrisa decat acele randuieli, adica acele principii si norme juridice bisericesti, in legatura cu care au aparut indoieli sau care au fost incalcate. Randuielile pe care le-au fixat canoanele fie in chip de principii, fie in chip de norme concrete, nu reprezinta de fapt decat obiceiurile de drept care se statornicisera in viata Bisericii. Dar nu toate obiceiurile s-au fixat in scris, adica nu toate au dobandit forma legii scrise.
Din categoria randuielilor statornicite prin obicei, atat sub forma de principii cat si sub forma de norme concrete, face parte si randuiala potrivit careia credinciosii laici sunt indreptatiti si indatorati sa participe in chipul cel mai activ la intreaga lucrare bisericeasca. Acest fapt explica lipsa de norme exprese in textele canoanelor care sa se ocupe in mod special si cu de-amanuntul de drepturile si de indatoririle speciale ale laicilor de a participa constant si activ la cele trei categorii de lucrari prin care se indeplineste misiunea Bisericii, adica : la lucrarea de propovaduire, sfintire si la cea de conducere.
Asa se explica si faptul ca tocmai Sinoadele Ecumenice, la care au participat masiv si cu contributii insemnate credinciosii laicii, n-au socotit necesar sa adopte nici un canon in care sa se inscrie dreptul necontestat al laicilor de a participa la toate felurile de sinoade, incepand chiar cu cel mai inalt, care este sinodul ecumenic.
Ca urmare, canonicitatea unei randuieli din viata bisericeasca, precum si ne-canonicitatea ei eventuala, nu se masoara numai cu textul scris al canoanelor, ci si cu obiceiul de drept al Bisericii.
Pentru a se pune si mai mult in lumina valoarea obiceiului de drept in Biserica, amintim ca tot pe baza acestui obicei, s-au reglementat in chipul cel mai canonic posibil si urmatoarele chestiuni de importanta capitala : chestiunea Sinodului Ecumenic; chestiunea canonizarii sfintilor si adoptarea textelor sfintelor liturghii.
Desi nereglementate prin texte de canoane, cine ar putea sa conteste canonicitatea modului in care ele au fost. reglementate prin practica vietii bisericesti care a creat obiceiul de drept al Bisericii ?
Dar deasupra acestor doua mijloace, prin care se masoara canonicitalea randuielilor bisericesti, se situeaza invatatura de credinta a Bisericii din care face parte si ecleziologia, adica invatatura despre insasi natura si rostul sau misiunea Bisericii, precum si aceea despre pozitia si misiunea fiecaruia din cele doua elemente constitutive ale Bisericii, adica : a clerului si a laicilor.
Aceasta invatatura este criteriul sau masuratorul suprem al canonicitatii si, cu raportarea la el, este evident ca toate rinduielile privitoare la pozitia si drepturile laicilor in Biserica apar deci ca fiind deplin canonice.
Prin urmare, cele trei masuratori prin care se apreciaza canonicitatea randuielilor bisericesti, asezate in ordinea pe care o impune raportul de importanta dintre ele, sunt : a) invatatura de credinta a Bisericii ; b) Obiceiul de drept al Bisericii ; si c) Legea juridica scrisa a Bisericii, adica textul canoanelor.
Cu raportare la toate aceste trei criterii, pozitia si dreptul laicilor in Biserica, asa cum sunt ele pastrate, sunt de o canonicitate fara repros. Este adevarat ca in diverse imprejurari li s-a dat expresie mai larga sau mai restransa drepturilor cuvenite laicilor, dar aceasta nu schimba cu nimic continutul principiului organic sau constitutional bisericesc, cel dintai si cel mai important principiu canonic fundamental al Bisericii ancorat in ecleziologie, care legitimeaza toate drepturile cuvenite mirenilor in viata Bisericii si care postuleaza in permanenta recunoasterea si asigurarea acestor drepturi.
In concluzie, trebuie spus ca laicii nu pot fi priviti nici ca simplu decor, nici ca masa de supusi, si nici ca membri de a doua categorie ai Bisericii, ci ca membri fara de care Biserica nu poate sa existe si nici n-are rost sa existe.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.