Despre viata monahala

Calugaria nu e o cale pentru toti, si nici macar una pentru multi. Traiectoria ei are o stralucire supralumeasca: e calea "regala", exceptia exemplara, "orizontul" spre care tinzi asimptotic. Ea e expresia normei, intr-o lume in care norma e minoritara. A face optiunea monahala in chip frivol sau dupa criterii de conjuctura e o forma de iresponsabilitate. La fel de grava este alegerea "vietii ingeresti" in numele unui zel trufas, sau al unui pietism euforic.

E ceea ce se cheama viciul "angelismului", al palorii fanatice care confunda asceza cu o idila privata, sau, mai rau, cu o cariera. Nu trebuie uitat ca oamenii si ingerii sunt totusi "regnuri" diferite, si ca analogiile, intersectiile, dialogul nu presupun indistinctie si confuzie a planurilor. Pe de alta parte, nu e nevoie sa fii calugar pentru a obtine "isanghelia". Patericul pomeneste, in cel putin doua randuri, de implinirea discreta a virtutilor ceresti in afara comunitatii monahale: un medic de la oras, de pilda, sau un cioban egiptean de la tara (Euharist). Caile desavarsirii sunt deci multiple, si la fel de diverse pe cat de diversa este multimea aspirantilor.

Ca si ingerul, monahul se istoveste, senin, intr-o dubla slujire: a lui Dumnezeu, si a oamenilor. In comunitatea din care face parte - tinut sau neam -, el e pastor, calauza, protector, preia, cu alte cuvinte, atributele ingerului pazitor. Monahul ajunge, in cele din urma, sa urce si sa coboare, asemenea ingerilor, scara lui Iacob (Ioan 1, 51), ca un atlet al intermedierii, ca o punte intre lumi. El se invredniceste, mai ales, sa stea, ca ingerii, "lipit de Domnul", in perfecta intimitate cu Duhul Sau (I Cor. 6, 17).

Calugarul ajunge sa fie, prin stradania sa supraomeneasca, "o realizare anticipata a Bisericii eshatologice", un concetatean timpuriu al ingerilor din ceruri, dar drumul sau e presarat cu sinistre obstacole, si cu posibilitatea unor derapaje fatale. Primejdia cea mai intunecata este orgoliul. O sminteala pe masura dificultatii uriase a sarcinii asumate. De la "imitatia" ingerilor pana la a te crede inger nu este decat un pas. La rand vine lipsa discernamantului. A apuca o cale de asemenea anvergura, fara a-ti cantari limitele (ale tale si ale contextului), calificarile, cu un cuvant "vocatia", si fara a te asigura de supravegherea unui duhovnic experimentat, e o nebunie, ale carei consecinte duc in directia opusa celei vizate.

O traditie care isi are in Platon expresia clasica pune in relatie sufletul omenesc cu imaginea pasarii, si interpreteaza tot ceea ce e tendinta antigravitationala, impuls al desprinderii, al inaltarii, al orientarii spre valori diafane, drept apropiere a "vietii aeriene" duse de pasari. "Viata aeriana" - citim in Bachelard - e viata reala; dimpotriva, viata terestra e o viata imaginara, o viata fugitiva si indepartata. Ca si ingerii, calugarii si pasarile sunt "firi inaripate", care cauta o stramutare statornica in "limpezimea vazduhului mintii". Nepatimirea si cugetarea sunt "aripi". "Indraznirea catre Dumnezeu", saltul analogic, e aripa. "Sufletul ce se veseleste in dragostea lui Dumnezeu in ceasul dezlegarii se inalta atunci cu ingerii pacii deasupra ostilor intunecate. Caci dragostea duhovniceasca parca il intraripeaza.". Ca si ingerii, calugarii si pasarile populeaza spatiul dintre cer si pamant, sunt purtatori de semen si bune-vestiri, canta si planeaza liber in nelimitarea vazduhului. Aerul e la fel de gol ca si desertul, observase candva Ruysbroeck, proclamand o data mai mult inrudirea dintre calugari si pasari, dintre asceza in pustii si irumperea verticala a zborului. Pasarile sunt polul opus al serpilor, al firilor taratoare, insidioase, malefice. Legate organic de metabolismul luminii solare (drept care vestesc, cantand, rasaritul), invelite, adeseori, intr-un penaj somptuos, ca al curcubeului, pasarile, ca si ingerii, ca si calugarii, se numara printre splendorile liturghisitoare ale creatiei. Cu migratia lor, ele ritmeaza ciclurile vremii, orientate spre primavara, adica spre reinnoire si reinviere. Calugarii sunt si ei "fii ai invierii" (Luca 20,36). Si ei se imbraca in lumina.

Pasarea e expresia sublimata a animalitatii. Dar ascetul are de-a face, in efortul lui de a imita ingerii, cu salbaticia unei animalitati de sens contrar: animalitatea pedestra, taratoare, grea. Parintii vorbesc frecvent despre menajeria interioara, despre lutul aluvionar, cu forme monstruoase, pe care trebuie sa-l domesticeasca si sa-l modeleze, in adancurile omului cazut e un aglomerat abis zoologic: serpi, vulpi, dragoni, caini, porci, muste bazaitoare si broaste care oracaie, magari, viermi, lupi, hiene s.a.m.d. Toate laolalta alcatuiesc, in combinatii terifiante, o bogata morfologie a demonicului. Asceza este temeritatea de a infrunta acest infern, iar locul optim al luptei e singuratatea. Singuratatea are, in traditia monahala, doua dimensiuni posibile: una orizontala (desertul sau "pustia"), si una verticala (muntele). Batalia se da, cu alte cuvinte, fie in amplitudinea unui spatiu vid, dezolat, inconjurat de un orizont fara repere, fie in exaltarea culmii inaccesibile, a unei riscante suspensii, la egala distanta de pamant si de cer. Chilia eremitului e un desert comprimat, iar manastirea cenobitica e o parabola a muntelui. As adauga ca, in spatiul balcanic, un mediu privilegiat al sihastriei este padurea. Imi amintesc o vorba a parintelui Cleopa, care traise ani lungi in deplina singuratate, ascuns printre dealurile impadurite ale Neamtului: "Domnii mei" - spunea el celor dispusi sa-l asculte - "cand esti la oras, diavolul vine sub felurite chipuri de imprumut: prieteni, carti, femei etc. Cand esti in padure, vine personal!"

In singuratate, o consistenta aparte capata, o data cu figura dusmanului, figura ingerului, aliatul cel mai insemnat al monahului, in "razboiul nevazut" care ii sta dinainte. Monahul traieste in pustie ca un inger, alaturi de ingeri. Isaac Sirul vorbeste despre "pustnicii care au prefacut pustia in cetate, si au facut-o locuinta a ingerilor". Iata si marturia lui Ioan Scararul: "Anahoretul se deosebeste de monahul ce duce o viata in comun (.); acestuia ii ajuta ingerul, pe cand celui de-al doilea ii ajuta deseori celalalt (adica cel ce traieste impreuna cu el in obste). Puterilor inteligibile (ingerilor) le place a salaslui in sufletul isihastului si a sluji impreuna cu el Domnului. (.) Cel ce traieste singuratic are nevoie de o putere ingereasca.". E nevoie de o putere ingereasca si ca sa infrunti puterile raului. In desert, pustnicii indeplinesc, ca si ingerii, un dublu oficiu: sunt preoti si razboinici. Extrema contemplativitate se combina cu extrema actiune. Avem de-a face cu o veritabila "cavalerie spirituala", cu o ostire subtila, care ia cu asalt "Graalul", rezistand fortelor uzurpatoare. Desertul e teatrul de desfasurare al unui razboi sfant. Un razboi aspru, purtat intr-o mare tacere, in a carei solemnitate e greu sa deosebesti oamenii de ingeri.

Va asigur ca oamenii cei mai interesanti pe care i-am intalnit intre calugari i-am intalnit, si ca onoarea lor rascumpara din plin nemernicia rebuturilor.

Andrei Plesu

Extras din lucrarea "Viata monahala - in texte alese".

.