Evolutia diferentiata a artei sacre in Orient si in Occident

Daca parasirea canoanelor Bisericii Orientale, care guverneaza iconografia, se dovedeste plina de consecinte pentru ca din acest moment asistam la un declin inevitabil, insotit de o asfixie lenta, o privire prealabila aruncata asupra a ceea ce se petrece in Occident ne permite o comparatie de cel mai inalt interes.

Pana in secolele al XI-lea si al XII-lea, artele exprima peste tot aceeasi realitate si au aceeasi credinta, anume, aceea de a revela "cele nevazute". Este perioada minunata a artei romane care descopera o lume dincolo de legile gravitatiei si spiritualizeaza pana si piatra. Sa ne gandim la Chartres, Berze-la-Viile, Saint-Savin! Trebuie sa mentionam deopotriva pictura irlandeza, spaniola si italiana, unde lucrarile de varf se desavarsesc in armonie cu Orientul crestin, Orient ale carui hotare, sa nu uitam, cuprindeau mult mai mult decat ceea ce intelegem astazi prin acest termen, pentru ca a inclus mai ales Ravena si Sicilia. Bizantul traverseaza deopotriva o perioada de viata intensa; asistam la o inflorire spectaculoasa a artei si a teologiei in ciuda catastrofei din 1204, provocata de intrarea cruciatilor.

Cu toate aceste, in peninsula italica, Cimabue, Giotto si Duccio se gasesc la originea unei indepartari treptate de arta Bisericii Orientale, care va duce la separarea din Renastere, intorcand spatele traditiei bizantine, ei incep procesul unei "desacralizari" a artei sacre occidentale, deschizand calea unei implacabile laicizari. Arta transcendentului dispare prin introducerea de catre acestia a facilitatii optice: perspectiva adancimii, iluminarea, dar si intoarcerea la personaje foarte realiste in opozitie cu hieratismul icoanei, fara sa omitem recurgerea la lumea emotiilor. Devenita din nou independenta, arta sacra, face loc artei religioase lipsite de transcendenta. Daca pana acum icoana era orientata spre spectator, deschisa spre el, de acum inainte ea devine un tablou care isi traieste propria sa viata; scenele se desfasoara fara sa se tina cont de cel care contempla. Viziunea subiectiva asupra artei opreste integrarea ei in misterul liturgic. Emotivitatea inlatura comuniunea duhovniceasca. Limbajul sacru al simbolurilor se pierde.

Trebuie sa precizam ca suntem pe deplin constienti ca schema privind "Reprezentarile Maicii Domnului in traditia ortodoxa si in Biserica Romei" poate fi reductionista. Cu toate acestea, ea permite o mai buna intelegere a evolutiei de netagaduit si capitala in domeniul artei sacre. E uimitor sa aratam, asa cum face Paul Evdokimov, faptul ca sinodul de la Trento (1545-1563) si Sinodul de la Moscova (1551), au loc in aceeasi epoca, si ajung la concluzii divergente in ceea ce priveste natura artei sacre. In timp ce Biserica Rasaritului prefera suprafata iconografica cu doua dimensiuni, mai deschisa misterului, Apusul crestin, mai liberal, lasa usa deschisa unei solutii facile din cauza realismului, anume statuia in trei dimensiuni, mai individuala si mai autonoma.

Astfel, reprezentarile in relief, mult inferioare numeric icoanelor, nu sunt deloc neglijabile in tarile traditional ortodoxe, inca din secolul al XII-lea intalnim numeroase altoreliefuri si basoreliefuri ale Mantuitorului Hristos si ale sfintilor, mai ales in nordul si in sudul Rusiei. Muzeul Topkapi din Istanbul ofera si el o mare varietate de sculpturi bizantine utilizate in cult.

Trebuie sa reflectam la faptul ca prezenta sau absenta volumului include sau exclude orice materializare. Alegerea este deci hotaratoare. In aceeasi epoca, Reforma se opune simbolismului catolic si acopera cu un strat de var frescele si picturile din biserici. Putem spune mai degraba ca problema artei sacre este escamotata, dar gasim, desigur, asemenea reactii inca din secolul al XI-lea. Este suficient sa-l numim pe Bernard de Clairvaux, una din marile personalitati ale crestinismului si cel care a inspirat cea de-a doua cruciada. Atacand Cluny-ul, el ataca arta care stanjeneste manastirile. Dar, care arta?! Aceasta navala picturala nu-i pare propice pentru contemplarea interioara. Din contra, pentru calugari, ea reprezinta un risc de distractie, iar grija aceasta o regasim in secolele urmatoare in asceza cisterciana. Daca marii pictori ai Renasterii, cum ar fi Rafael, Leonardo da Vinci pentru a-i cita doar pe ei, ne ofera in tratarea temelor religioase o frumusete mai degraba fizica decat spirituala in care grija pentru detaliul anatomic, perspectiva, culorile fidele realitatii inconjuratoare au o foarte mare importanta, in ceea ce il priveste pe iconograf, acesta lasa de-o parte orice detaliu de prisos ca sa inconjoare domeniul imaterialului, al spiritului si al vesniciei unde spatiul si timpul isi pierd ratiunea lor de a fi. Trebuie sa intelegem bine ca nimic nu deosebeste arta religioasa a Renasterii sau a barocului de arta profana decat tema religioasa. Formele sunt aceleasi, iar sentimentele pioase ale artistului nu sunt deajuns sa o faca sacra. O arta devine sacra numai atunci cand perceptia duhovniceasca se intrupeaza in forme, cand acestea ii reflecta stralucirea. Daca o viziune spirituala anumita postuleaza un limbaj adecvat, o arta cu o tema sacra, care recurge la limbajul formal al artei profane, merita denumirea de arta religioasa si nu de arta sacra.

Ar fi de asemenea eronat si naiv sa confruntam iconografia bizantina cu anumite scoli de pictura contemporana cum ar fi cubismul, expresionismul, arta abstracta in care se constata, de asemenea, o parasire a preciziei anatomice si a naturalului. Nu vom repeta niciodata destul ca arta icoanei cere o viziune spirituala hranita din seva Bisericii, viziune care se intrupeaza in forme fidele Traditiei.

Cat priveste exemplele picturale contemporane de capete dezarticulate cu ochi astupati si de trupuri rasucite cu corpuri impletite cu piepturi bombate etc, ele reflecta mai degraba starea dezintegrata a omului modern, decat setea sa dupa o realitate de dincolo de materialitate. Unde se gaseste frumusetea fizica si, mai ales, cea spirituala? Nu este vorba aici de un refuz net de a privi omul dupa chipul lui Dumnezeu?

Intreaga imnografie a Bisericii Ortodoxe il descrie pe Mantuitorul Hristos ca avand o frumusete desavarsita, care depaseste frumusetea tuturor fiintelor. Se intelege ca este vorba de o frumusete spirituala si nu fizica, asa cum a inteles Traditia. Nimic mai firesc daca arta icoanei nesocoteste imitarea omului existent si creeaza o forma idealizata pentru a reprezenta pe Cel care este mai presus de natural, rational si conceptual. Ce contrast fata de arta religioasa occidentala care ramane la suprafata lucrurilor si se fundamenteaza pe modelele vii pentru a-i infatisa pe Mantuitorul Hristos si Maica Domnului! Cate femei de o frumusete senzuala, obiect al pasiunii pictorilor, si-au imprumutat chipul pentru reprezentarea Maicii Domnului pe care scrierile sfinte, patrunse de viziune spirituala, o descriu ca fiind cea mai frumoasa, cea mai curata dintre toate femeile? Celei ce straluceste de sfintenie i se atribuie trasaturile naturale ale unei persoane obisnuite. Ce inconsecventa! Exemple prestigioase ne sunt date de foarte numerosi pictori, dintre care putem enumera pe Filippo Lippi, Raphael, Titian si Rubens.

Cel de-al VI-lea sinod ecumenic (680) considera asemenea reproduceri ca fiind incompatibile cu adevarul credintei din cauza rezonantei lor senzuale. A-l picta pe Mantuitor ca pe un om obisnuit implica ideea ca El ar fi avut numai natura omeneasca, in timp ce El este Dumnezeu-Om. Sarcina deosebita a iconografului este, dimpotriva, aceea de a sublinia cu tarie ca plinatatea dumnezeirii salasluieste in trupul Mantuitorului Hristos.

Michel Quenot

.