Intaietatea data cunoasterii lui Dumnezeu
Sfantul Vasile scria: "Asa cum trupul nostru fara rasuflare nu poate vietui, tot asa sufletul nostru nu poate ramane viu fara a cunoaste pe Ziditorul; caci necunoasterea lui Dumnezeu este moarte pentru suflet." Ceea ce i-a facut pe Parintii Bisericii sa fie asa de mari si marturisitori atat de plini de osardie ai lui Hristos, a fost faptul ca pentru ei cunoasterea lui Dumnezeu era cel mai inalt privilegiu si sarcina a vietii. Apostolul Ioan scrie: "Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). Cea mai inalta binecuvantare a sufletului omenesc este putinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu. Marea tragedie este ca adeseori nu vrea sa-L cunoasca, fiind atras de catre lucrurile lumii acesteia.
Catehismul ne spune ca nu ne-am nascut pentru nimic altceva. Nu traim pentru vreun alt scop, decat spre a cunoaste, a iubi si a sluji pe Dumnezeu pe pamant si a ne bucura de El intru vesnicie. Citim la Ieremia 9, 23-24: "Sa nu se laude cel intelept cu intelepciunea sa, sa nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat sa nu se laude cu bogatia sa. Ci de se lauda cineva sa se laude ca pricepe si Ma cunoaste ca Eu sunt Domnul, Cel Ce fac mila si judecata si dreptate pe pamant, caci numai aceasta este placut inaintea Mea, zice Domnul." Telul intregii propovaduiri si invataturi crestine este ajungerea la cunoasterea lui Dumnezeu. Dar prin aceasta intelegem nu doar a ajunge sa cunosti despre El, ci a ajunge sa-L cunosti pe El. Cand Biblia vorbeste despre cunoasterea lui Dumnezeu, nu vrea sa spuna sa cunosti doar anumite idei despre El, ci sa-L cunosti pe El in chip personal. Cuvantul "a cunoaste" in ebraica sugereaza cunoasterea ce apare dintr-o legatura stransa, intima. "Aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine . , si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis". Sa te cunoasca pe tine nu despre tine. A cunoaste ceva despre Dumnezeu sau despre Hristos nu aduce mantuire, nu aduce viata vesnica. Insa cunoasterea lui Hristos, aduce.
Esenta crestinismului este intalnirea directa si personala intre persoane - noi insine si Dumnezeu. Omul e chemat sa statorniceasca cu Dumnezeu o legatura profund personala, intima, o legatura intre eu si Tu. E greu sa ajungi a cunoaste pe cineva - chiar foarte greu - daca celalalt nu alege sa se deschida si sa ni se descopere singur.
Dumnezeu a facut acest lucru in Hristos. El Insusi S-a deschis catre noi. Iata de ce noi crestinii credem ca e cu neputinta a cunoaste pe Dumnezeu afara de Hristos. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Cel Unul Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan 1, 18). Numai Cel aflat in sanul Tatalui – in cea
mai stransa legatura cu putinta - Il poate face cunoscut pe Dumnezeu.
Tocmai de aceea spunea Sfantul Pavel: "Caci am judecat sa nu stiu intre voi altceva, decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit" (I Cor. 2, 2). Numai prin Hristos putem ajunge sa cunoastem pe Dumnezeu , nu ca pe o zeitate rece, indepartata, de neatins, ci ca pe un Prieten care iubeste si poarta de grija in chip personal si apropiat. Incepem a-L cunoaste pe Dumnezeu petrecandu-ne timpul cu El in rugaciune zilnica, in dumnezeiasca slujba din fiecare duminica, si prin citirea scrisorilor Sale personale catre noi – Sfanta Scriptura. Nu putem cunoaste cu adevarat pe cineva, daca nu voim a ne petrece timpul cu el. Parintii Bisericii si-au petrecut mult timp cu Iisus. Ei il cunosteau personal.
Sfintii Parinti au experiat pe Dumnezeu
Parintii Bisericii nu numai ca au cunoscut personal pe Dumnezeu, ci au experiat prezenta si puterea Sa in viata lor. Sunt oameni astazi ce stau cufundati in studierea elementelor exterioare, memorand numarul tainelor, concentrandu-se doar asupra mecanismului credintei. Ei au trebuinta sa treaca de la teorie la experienta, de la cunoasterea despre Dumnezeu, care este abstracta, lacunoasterea lui Dumnezeu in Hristos, care e personala. De pilda, la fiecare Pasti bisericile sunt pline ochi. Daca multimile de la Pasti cred cu adevarat in invierea lui Hristos, daca cred cu adevarat, biserica nu ar fi pe jumatate goala in duminica urmatoare dupa Pasti, ci ar plesni ca o haina pe la cusaturi. Invierea este reala, dar trebuie ca oamenii s-o experieze in propria viata. Trebuie sa experieze puterea lui Hristos de a-i invia din moartea propriilor nadejdi, din moartea viselor lor, din moartea vietilor lor, din moartea pacatului, la o noua viata de slava si pace si nadejde si bucurie intru Domnul.
Dumnezeu nu poate fi deplin infatisat. De fapt, un Dumnezeu deplin infatisat nu mai este Dumnezeu; El poate fi insa experiat. Dumnezeu S-a infatisat pe Sine o data, in Persoana lui Iisus, cu scopul de a putea fi experiat in viata poporului Sau ca Emanuil - Dumnezeu cu noi. Sfantul Macarie afirma ca, crestinii experiaza si trebuie sa experieze
constient prezenta Duhului in inimile lor. Definirea dat de el credintei crestine, ca experiere personala a lui Dumnezeu, a fost adoptata de Sfantul Simeon Noul Teolog si de alti mari sfinti ai Bisericii. Marea atractie a asa-zisilor "harismatici" este faptul ca satisfac nevoia omului de a experia pe Dumnezeu. Apelul la ratiune nu este suficient. Inima are si ea ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste. Dumnezeu poate fi cunoscut intelectual, insa ajunge a fi real doar atunci cand este experiat in chip personal.
Nimeni nu va putea vreodata sa-ti dovedeasca ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Trebuie sa o descoperi tu insuti. Este ca iubirea - poti iubi doar prin experienta, nu citind despre iubire intr-o carte. Iata de ce chemarea lui Dumnezeu din Biblie este "Veniti si vedeti!" Cand Andrei l-a aflat pe Hristos, i-a spus fratelui sau Simon: “L-am aflat pe Messia, Hristos. Nu iti cer sa ma crezi pe cuvant. Iti cer sa vii si sa vezi tu insuti." Dupa ce femeia samarineanca a aflat pe Hristos la fantana, a dat fuga la cei din neamul ei si le-a spus: "Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut; nu cumva acesta este Hristosul?" (Ioan 4, 29). In acea noapte, cand s-au intors, i-au spus ei: "Credem nu numai pentru cuvantul tau, ca noi insine am auzit si stim ca Acesta este cu adevarat Hristosul, Mantuitorul lumii" (Ioan 4, 42).
Credinta este o traire a lui Dumnezeu, o legatura vie si iubitoare cu El, in, cu si prin Fiul Sau, Iisus. Ascultati pe Apostolul Ioan: “ (Ceea) ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit, si miinile noastre au pipait. (aceea) vestim voua" (I Ioan 1, 3). Credinta noastra crestin-ortodoxa e intemeiata pe Biblie si pe Sfanta Traditie, insa sa nu uitam ca Biblia si Traditia devin realitate atunci cand experiem prezenta si puterea si dragostea lui Dumnezeu in chip personal in viata noastra. "Am vazut. am auzit. am pipat." Am experiat! A fi crestin ortodox e mult mai mult decat a fi in stare sa arati un certificat de botez; este experierea personala a lui Hristos cel Inviat, traind si imparatind in viata noastra. Este pace si libertate launtrica, simtamantul nou de gasire a directiei si scopului vietii noastre.
Putem avea experierea cu mult inainte de a avea o explicatie. De fapt experienta vine intotdeauna inaintea intelegerii. Neavand intai experierea, nu am avea la ce sa cugetam, ci am avea numai abstractii si teorii. Toate incercarile omului de a descrie frumusetea nu sunt nimic in comparatie cu vederea si mirosirea unui minunat trandafir. Fiind crestini ortodocsi, credem in Sfanta Treime, adica credem ca Dumnezeu este Tata, Fiu si Duh Sfant. Insa mai intai omul L-a experiat pe Dumnezeu ca Tata. L-a experiat pe Dumnezeu ca Fiu in Iisus. L-a experiat pe Dumnezeu ca Duh Sfant la Cincizecime. Dupa experiere a venit si explicatia pe care o numim Sfanta Treime. Daca despartim experienta de explicatie, vorbim despre abstractii goale. "Un lucru stiu", a spus orbul care fusese vindecat de Hristos, “ca fiind orb, acum vad" (Ioan 9, 25). Experienta i-a schimbat viata. Experienta l-a adus la credinta - o credinta de neclintit, fiindca era adevarata.
Cum dobandim experierea personala a lui Dumnezeu despre care am tot vorbit? Cum au castigat-o apostolii? Ea le-a fost data in ziua Cincezicimii. Iisus le-a poruncit "de Ierusalim sa nu se departeze, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care ati auzit-o de la Mine. Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si imi veti fi Mie martori de La
Ierusalim si in toata Iudeea, si in Samaria, si pana la marginea pamantului" (Fapte 1,4; 8). Cand Duhul Sfant a venit la Cincizecime, a adus o noua si puternica experienta a prezentei si puterii lui Dumnezeu in viata lor. Ei nu au mai fost niciodata aceiasi. Experierea lui Dumnezeu in viata lor prin prezenta Duhului Sfant fusese puternica si personala. "Cunosc pe Acela in care am crezut", spunea Pavel. Cunosc. “Sunt incredintat ca nimic nu ma va desparti pe mine de dragostea lui Dumnezeu in Hristos Iisus." "Stim ca Dumnezeu toate le lucreaza spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, sa fie asemenea chipului Fiului Sau" (Rom. 8,28 . 29). "Ca stim ca daca acest cort, locuinta noastra pamanteasca, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica in ceruri . " (II Cor. 5,1) "Stim." Avem aici o credinta ce nu s-a nascut dintr-o polemica sau discutie, ci din experierea launtrica a vietuirii prin credinta, rugaciune, ascultare si dragoste in Duhul Sfant.
Nu e de ajuns ca crestinul sa creada ca Iisus Hristos sau SfantaTreime traieste in el, spunea Sfantul Simeon. Trebuie sa fim constienti de viata dumnezeiasca ce se misca si lucreaza in noi; la fel cum o femeie insarcinata e constienta ca o noua viata se misca inlauntrul sau. Oamenii nu vor sa-i auda pe avocatii lui Dumnezeu prezentand argumente logice despre existenta Lui, ci pe martorii lui Dumnezeu, impartasindu-le din experienta personala cele facute de Dumnezeu pentru ei. Tocmai asta erau primii crestini: martori, marturisitori.
Cineva spunea despre primii crestini: "Dumnezeu? Ei il cunosteau! Minuni? Ei insisi erau minuni! Invierea? Trecusera prin ea! Raiul? Traiau in el! Iadul? Scapasera de el! Impacarea? Se bucurau de ea! Viata vesnica? O aveau!".
O bogata mostenire de amintiri
Mare parte a credintei noastre crestin-ortodoxe e alcatuita din amintiri. Amintiri despre Hristos, amintiri despre Apostoli, amintiri despre Parinti. Insa amintirile sunt piese de muzeu pana ce prind viata in noi cei de azi, spre a ne umple de dragostea, puterea si prezenta lui Dumnezeu. Cel ce face ca amintirile sa prinda viata este Duhul Sfant. El e puterea lui Dumnezeu lucratoare in vietile noastre, marele Trezitor al credintei si dragostei, cel ce ne starneste amintirile. Cum spunea Iisus: "Duhul cel Sfant, pe Care-L va trimite Tatal intru numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan, 14, 26).
De aceea Parintii Bisericii ne spun necontenit ca intregul tel al vietii crestine nu este altul decat dobandirea Duhului Sfant. Dupa spusele Sfantului Serafim din Sarov: "Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte fapte crestinesti, oricat de bune in sine, nu alcatuiesc totusi telul vietii crestine: ele sunt numai mijloacele de neinlaturat intru ajungerea la tel. Caci adevaratul tel al vietii crestinesti este dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre postul, privegherea, rugaciunea si milostenia, ca si alte fapte bune savarsite intru numele lui Hristos, ele sunt numai mijloace pentru dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu . Rugaciunea e totdeauna la indemana oricui, bogat sau sarac, de neam ales sau de rand, tare sau slab, sanatos sau bolnav, drept sau pacatos. Mare este puterea rugaciunii, caci mai mult decat orice aduce pe Duhul Sfant, si mai usor decat toate se savarseste."
Duhul Sfant este Acela Care nu numai ca face ca amintirile despre Hristos sa se trezeasca la viata, ci ne si ajuta sa experiem prezenta si puterea lui Dumnezeu in vietile noastre, astfel ca sa vorbim nu despre Hristos, ci intru numele lui Hristos, ca niste crestini ce Il cunoastem in chip personal, la fel ca Parintii Bisericii.
Margaritarul cel de mult pret
Pentru Parintii Bisericii, viata cu Dumnezeu era margaritarul cel de mult pret; spre a-l dobandi, vindeau cu bucurie tot ce aveau si urmau lui Hristos. Omul modern nu mai ia in seama chemarea catre aceste incercari duhovnicesti ce mobilizeaza toate resursele, fortele si rabdarea noastra intru cautarea Celui Vesnic. Suntem gata sa acceptam ca soldatul devotat, exploratorul arctic, artistul din Marile Sudului, pionierul cercetarii spatiului cosmic ori savantul din laborator trebuie sa suporte o lepadare de sine fara margini, trebuie sa riste totul - chiar si viata - pentru propria satisfactie sau pentru imbogatirea omenirii. Numai Dumnezeu nu este gasit vrednic de o astfel de jertfa. Risipirea acestei rataciri este unul din principalele mesaje ale Parintilor Bisericii. Ei s-au lepadat de toate cu bucurie, spre a urma lui Hristos. De pilda, cand Sfantul Antonie avea douazeci de ani, parintii lui au murit, lasandu-i pamantul si averea. Intr-o zi, la biserica a auzit pe preot citind porunca lui Hristos catre tanarul bogat: “Un lucru iti mai lipseste: Mergi, vinde tot ce ai si da saracilor"(Marcu 10, 21). A simtit ca lui i se spunea cuvantul si a facut ascultare. Lasand in urma toate averile sale, a inceput nu dupa multa vreme viata cea pustniceasca in singuratatea pustiei, viata ce avea sa se urmeze vreme de optsprezece ani. A murit cand trecuse suta de ani. La acea vreme, mii de oameni ii urmasera pilda. El insusi era sfatuitorul episcopilor si imparatilor. Prietenul sau, Sfantul Atanasie cel Mare, i-a scris viata.
Curand ea a fost tradusa si adusa in Apus, unde a ajuns o insemnata veriga in convertirea Fericitului Augustin. Pilda Parintilor in lepadarea a toate pentru Margaritarul cel de Mult Pret - Hristos - ne arata calea si noua celor de azi. Nimanui nu i se cade totala daruire pe care o datoram lui Dumnezeu. "Crestinul" modern ce renunta la toate pentru afaceri sau pentru cariera profesionala, neglijandu-si familia si biserica - si, pana la urma, pierzandu-si atat familia, cat si sufletul - are trebuinta sa auda mesajul Parintilor.
Parintii duhovnicesti si porunca iubirii
Predania monahala si scrierile monahale accentueaza puternic asupra trebuintei de a avea un parinte duhovnicesc. Sfantul Casian (sec. V) spune ca e lucru nebunesc a crede ca pentru lucrurile duhovnicesti nu avem nevoie de invatator, dar avem nevoie de el pentru oricare alta meserie lumeasca. Nu numai incepatorii, ci si calugarii incercati trebuiau sa faca ascultare de sfaturile duhovnicilor, iar nu sa-si faca voia lor. Parintele duhovnicesc, socotit unealta a lui Dumnezru, era privit ca singurul mijloc spre a putea ajunge la treapta de sus a vietii duhovnicesti, la isihie sau linistire. Duhovnicul nu putea fi nicicand inlocuit de carti, intrucat sarcina sa nu era doar aceea de a tine predici, ci de a cunoaste si a cerceta cele mai ascunse ganduri si fapte ale ucenicului sau. Cerinta cea mai insemnata pentru un Parinte duhovnicesc era sa fie plin de dragoste pentru ucenici, pana acolo incat sa fie gata si sa voiasca a muri pentru ei. Conceptia despre insemnatatea parintelui duhovnicesc in viata religioasa a calugarilor ne spune cate ceva despre insemnatatea preotilor, catehizatorilor si mirenilor in general pentru educatia crestinilor de azi, tineri si batrani. Credinta crestineasca nu este doar invatata; ea este - chiar mai mult - prinsa de la cineva care intruchipeaza dragostea lui Hristos. Cand Augustin, de pilda, a scris despre persoana care a avut cel mai mare rol in convertirea sa la crestinism, Episcopul Ambrozie al Mediolanului, a spus: "Acel om al lui Dumnezeu m-a primit ca un parinte, aratandu-mi bunatate. Am inceput a-l iubi, mai intai nu ca pe un invatator al adevarului, ci ca pe omul ce a fost bun cu mine." Cine poate spune pretul unui parinte duhovnicesc (fie preot, calugar sau mirean) care raspandeste iubirea si bunatatea lui Hristos?
Rugaciunea lui Iisus
Parintii Bisericii nu pot fi nicicand intelesi fara rugaciune. Ea este izvorul intelepciunii si puterii lor. Pe langa rugaciune ca mijloc de dobandire a Duhului Sfant, exista si Rugaciunea lui Iisus, prin care, cum spunea Sfantul Ioan Gura de Aur, ,,(crestinul) trebuie sa traiasca necontenit cu numele Domnului Iisus, astfel ca inima sa inghita pe Domnul, iar Domnul inima, cele doua facandu-se una". Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. Aceasta e rugaciunea ce ne uneste cu Hristos. Aceasta e rugaciunea prin care, daca ajungem la maiestrie, Iisus Insusi se roaga cu adevarat in noi. Inima rugaciunii este numele Iisus – Care este mantuirea noastra: "Si vei chema numele lui Iisus, caci El va mantui pe poporul Sau de pacatele lor" (Matei 1,21). Cealalta parte a Rugaciunii lui Iisus: "miluieste-ma pe mine, pacatosul", infatiseaza podul peste prapastia dintre dreptatea lui Dumnezeu si omul cazut. Ea nu vorbeste doar de pacat, ci si de iertarea lui: unirea lui Dumnezeu cu omul prin milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu in Hristos Iisus, Mantuitorul nostru.
Asa cum scrie P.S. Kallistos Ware: "Pomenirea unui nume in chip de rugaciune insearrma a-l aduce la viata. Chemarea numelui lui Iisus cu credinta inseamna a-L face pe Iisus cu adevarat prezent cu noi. In Noul Legamant demonii sunt scosi in numele lui Iisus, caci Numele este putere." Rugaciunea este sangele datator de viata ce insufletea pe Parintii Bisericii. Oare nu poate fi la fel si pentru noi?
Dragostea de carti
O alta forta ce ii insufletea pe Parintii Bisericii era dragostea lor pentru carti. Dintre ele, cea dintai era desigur Biblia, din care adeseori invatau mari parti pe de rost. Sfantul Isaac Sirul, episcop in Ninive, scria: "Adevarata duhovnicie este scoasa din comoara fara sfarsit a Scripturii". Se citea chiar in timpul meselor calugarilor, dandu-li-se astfel si hrana sufleteasca. Omul intreg era hranit. In unele manastiri unde saracia era respectata cu mare strictete, se facea pogoramant pentru carti. O pravila siriana pentru calugarite interzicea vizitatorilor sa dea ceva manastirii, afara de carti. Cand calugarii citeau toate cartile pe care le aveau, de obicei mai imprumutau de la alti calugari.
In Viata Sfantului Daniil Stalpnicul (409-493) citim: "Ca este un obicei in manastiri ca multe carti de tot felul sa se lase in fata bisericii, si orice carte voieste un frate, o ia si o citeste." Bibliotecile calugaresti nu cuprindeau doar carti religioase, ci carti de toate felurile; ele au fost pastratoarele vechii cunoasteri, la care multi au avut acces, mai ales in perioada bizantina. Oamenii cu dragoste de carte au aflat in manastiri cele mai potrivite locuri spre asi satisface inclinatiile spre studiu, fiind intotdeauna bine primiti de
calugari.
Sfantul Pahomie, intemeietorul vietii de obste, a lasat pravile ce ocroteau cartile si bibliotecile. El scria: "Daca cineva ia o carte si nu poarta grija de ea, ci o lasa de izbeliste, sa faca cincizeci de metanii".
Parintele Anthony Coniaris
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.