Dă-mi un hotar pe care să păşesc,
Dă-mi un nume ca să nu mă pierd,
Dă-mi un vis de care să mă agăţ,
Dă-mi o vedenie să mă împotrivesc,
Dă-mi un copil să mă spovedesc,
Dă-mi un sărut să spăl răul,
Trezeşte-mă dimineaţa cu un rost
Care să-mi spună:
Merită viaţa pe care o trăieşti!
(Rugăciune, Haris Alexiou)
Omul depresiv este furios pe dinăuntru... o existenţă plină de trăiri agresive, de regulă întoarse spre interior. Este un suflet al dorinţelor neîmplinite, al năzuinţelor „furate", al furiei interioare, al agresivităţii pe care de ani de zile o cuibăreşte în subsolul legăturilor urii de sine.
Dorinţele şi poftele inimii, visele personale şi-au pierdut drumul care duce către posibilitatea exprimării, a creativităţii si manifestării si realizării [de sine]. Restabilirea visului a fost amânată. La fel şi simbolistica sa subtilă. Si asta din cauza anulării dorinţelor primare ale primelor silabisiri sufleteşti. Cuvintele nerostite, care nu s-au spus, profunzimile care nu s-au arătat (manifestat), furia care n-a fost dezvăluită şi, în general, emoţiile care nu s-au exprimat la timp s-au transformat în sentimente de autocompătimire, de ură de sine şi de tristeţe (depresie).
Omul melancolic pe care-l vezi cu capul plecat, cu umerii căzuţi ca nişte aripi frânte, cu chipul şi trupul obosite, neîngrijit şi cu un aer părăsit, cu acea privire neclară îndreptată către golul lui „de ce?" şi-a anulat încă din pruncie în mod dureros capacitatea de a-şi exprima cele mai adânci năzuinţe ale inimii.
A fost trădat de toţi cei pe care îi iubise şi cărora se dăruise cu patos. I-au spus: „Ajunge!", iar el s-a ascuns. I-au spus: „Tu nu ştii nimic!", iar el a tăcut. S-a făcut nevăzut în bolnava însingurare a disperării, pe acea insulă a deplinei tăceri în care fiecare gând sau sentiment, raţiune sau expresie, este pedepsită.
S-a auto-condamnat la tăcerea dialogului interior, în fanteziile gândurilor sale care mai târziu se arată pentru a-i teroriza liniştea şi pentru a-i aminti că mai demult trăia şi avea aşteptări; vorbea şi arăta spre cele pe care le dorea în adânc, asta până în clipa în care i-au rostit un mare „Nu!": încetează!, Nu poţi!, N-ai dreptul!, Nu-ţi mai aştepta visul! Părăseşte-l! Arde în focul nulităţii dorinţele şi aşteptările tale!
Această realitate poate fi îndulcită în măsura în care persoana umană poate să „vorbească" despre aceste nevoi şi dorinţe ale sale fără vinovăţie şi cenzură. Să simtă poate pentru prima dată că îşi poate articula năzuinţele. Să-şi dorească şi să vorbească fără să rişte pedeapsa, penitenţa sau respingerea. Poate atunci va auzi vorbind înăuntrul său copilul care cândva a fost redus la tăcere, iar astăzi scapă prin glăsuirea propriei trăiri, cerând un nume pentru a nu se pierde şi un vis de care să se poată agăţa.
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CALEA SPRE TINE ÎNSUŢI"
-
Deznadejdea si nepasarea
Publicat in : Credinta -
Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
Publicat in : Editoriale -
Deznadejdea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.