Filioque Catolicism, Uniatie, Ortodoxie

 

Catolicismul a modificat mai multe dintre invataturile Bisericii, una dintre cele mai importante fiind Filioque. Filioque se refera la sursa firii dumnezeiesti a Duhului Sfant. Invatatura Bisericii spune ca unica sursa a firii dumnezeiesti este Persoana Tatalui (monarhia Tatalui, de la monos = unu, unic si arhi =principiu, izvor, cauza, sursa); astfel, desi marturisim Sfanta Treime nu suntem politeisti. Tatal Isi daruieste firea divina in chip deplin Fiului prin nastere si Duhului prin purcedere (Ioan XV, 26).

In conceptia catolica, in baza identitatii de fire dintre Tatal si Fiul, Duhul ar purcede de la Tatal si de la Fiul (fili - oque). Insa, prin aceasta se contrazice Revelatia si in plus, se subordoneaza Duhul celorlalte doua Persoane divine. El devine inferior, ontologic vorbind, Fiului. Duhul este insa Cel care da nastere Bisericii si Cel prin Care se lucreaza Sfintele Taine de catre ierarhie. Fiul, fiind superior Duhului, implicit cel ce tine locul Fiului va fi superior celor prin care lucreaza doar Duhul. Iar papa, ca urmas al Sfantului apostol Petru, se considera in conceptia catolica, vicar al lui Hristos, adica loctiitorul Fiului, deci, implicit superior celorlalti ierarhi ai Bisericii.

In invatatura autentica a Bisericii, Hristos si Duhul neavand o subordonare ontologica reciproca, ci doar fata de Tatal, au o relatie de comuniune desavarsita, care este modelul sobornicitatii Bisericii (sau folosind cuvantul grecesc, dar pastrand sensul originar grecesc, nu cel deformat latin!, catolicitatii Bisericii). Ierarhii nu sunt unii mai vicari ai lui Hristos decat altii si niciunul dintre ei nu se poate considera sursa unica a Duhului Sfant pentru ceilalti (de altfel, hirotoniile ierarhilor se fac intotdeauna de catre mai multi arhierei, cel putin doi).

Cam asta e diferenta fundamentala intre invatatura Bisericii si cea catolica. Si din aceeasi cauza nu ne putem impartasi nici cu ei, nici de la ei, pentru ca au modificat una din invataturile fundamentale despre Dumnezeu spre a putea sta la baza centralismului papal.

Ereziile sunt modificari la nivelul dogmelor, nu al practicilor liturgice (desi exista o legatura si intre ritual si dogma, caci, de fapt, ritualul este o punere in practica a dogmei. Dar, in vreme ce specificitatea modului local de manifestare al evlaviei este fireasca si acceptabila, modificarea fondului Revelatiei nu este acceptabil, pentru ca mergand pe aceasta linie pana la capat, am ajunge sa credem in altcineva / altceva decat in Cine / ce ne-a invatat Mantuitorul). Ceea ce ma impiedica pe mine sa accept unirea cu catolicismul nu este vinul folosit la Impartasanie, ca sa spun asa, ci tocmai invatatura diferita care sta la baza Impartasaniei respective.

In momentul cand catolicii ii lasa pe greco-catolici sa se manifeste liturgic cum doresc, dar sa accepte Filioque si celelalte invataturi gresite, ei submineaza exact structura de rezistenta a credintei, lasand insa podoabele arhitectonice aparent neatinse. Cum o sa poata rezista o astfel de constructie, indiferent de cat de frumos ar arata? De fapt, cui se inchina cei care modifica invatatura de credinta pe care Dumnezeu a lasat-o despre Sine? Nu e, la limita vorbind, o idolatrie, fiind o invatatura croita de mintea omeneasca si in opozitie cu Revelatia dumnezeiasca?

Acum a intervenit insa o alta problema: faptul ca spre deosebire de momentul aparitiei uniatiei (greco-catolicismului, altfel spus), greco-catolicii sunt lasati sa marturiseasca "Crezul" fara Filioque. Dar, ma intreb ce-i mentine alaturi pe greco-catolici de romano-catolici, daca una din invataturile fundamentale de credinta e marturisita in doua forme divergente? Caci nu vad cum cineva ar putea accepta deodata afirmatiile potrivit careia "Duhul purcede de la Tatal" si "Duhul purcede de la Tatal si de la Fiul"?

Bine, poate parea ca e o discutie strict teologica ("nu mai suntem, dom'le, in Evul Mediu sa ne certam pentru sexul ingerilor!", "important e sa crezi in Domnul", etc., etc., etc.), dar aceasta abordare a problemei nu face decat sa arate cat de departe suntem de mentalitatea crestinilor din primele veacuri, atunci cand nu numai preotii, ci toti cei botezati, nu acceptau sa iasa cu nimic din cuvantul Domnului.

Oricum, daca aceasta mentalitate, cu iz dulceag telenovelistic, va birui, atunci nu va mai avea rost sa propovaduim Evanghelia, caci adevarul de credinta nu va mai avea nici o relevanta; ceea ce va conta va fi doar existenta unui simplu si difuz sentiment religios. Cand teologia catolica este de acord cu mari derogari de la invatatura de credinta, singura conditie pe care o pune fiind cea a acceptarii subordonarii fata de papa, se vede de fapt ceea ce intereseaza scaunul de la Roma: subordonarea vizibila a tuturor. Cam la asta pare a se reduce, pentru catolicism, esenta invataturii lui Hristos!

Se mai pune insa o intrebare: de ce nu ne smerim noi si de ce nu acceptam stapanirea papei, daca el nu se atinge de credinta noastra? Pentru ca pentru mine, ca ortodox, unirea cu o comunitate sau alta impune identitatea mesajului Revelatiei intre mine si respectiva comunitate. Ma voi supune papei sau catolicosului Alexandriei daca invatatura de credinta ortodoxa ma invata astfel. Dar daca invatatura mea ortodoxa imi spune altceva, de ce sa ma lepad de ea?

(Merita insa observat cum arata acum, la 300 de ani dupa Uniatie, un ierarh greco-catolic de la noi din tara! Sunt convins ca atunci cand Atanasie a trecut la unirea cu Roma continua sa semene la infatisare si la intonatie cu ierarhii ortodocsi. Ori, acum episcopii greco-catolici nu mai au nici o legatura, nici macar la modul cum arata si cum intoneaza frazele, cu clerul ortodox, ei fiind pur catolici! Cam asta este consecinta acceptarii unei coabitari indelungate cu catolicismul!)

Daca papa sau catolicosul monofizit al Alexandriei (sau musulmanii, sau oricine altcineva) vor accepta invatatura de credinta pe care Hristos ne-a lasat-o si pe care Biserica a pastrat-o si propovaduit-o integral, cu drag, inauntrul ei, ma voi supune lor. Altfel, nu vad nici o legatura de fond posibila, in materie de credinta. Iar pentru alte tipuri de legaturi exista O.N.U., C.E. si alte organizatii politice in care putem sa fim una in lumea aceasta vremelnica, pentru a atinge unele scopuri trecatoare, fara insa sa ne lepadam de Domnul!

pr. Tudor Ciocan

• Intre Romanism si Catolicism
  Publicat in : Editoriale
• Viziuni antropologice in catolicism
  Publicat in : Dogma
• Catedrala Sfanta Maria din Sydney
  Publicat in : Biserica in lume
• Despre catolicitate si etnicitate
  Publicat in : Dogma