In gandirea Parintilor Bisericii, in special a Parintilor greci, valoarea creatiei se concentreaza si se dezvaluie in omenitatea Mantuitorului. Fiul lui Dumnezeu recapituleaza de fapt in trupul Sau creatia intreaga, o umple de viata Sa divina si, prin inviere si prin trimiterea Duhului "peste tot trupul", o imortalizeaza si o indumnezeieste, ceea ce reprezinta insasi mantuirea. Pe de alta parte, finalitatea proprie creatiei, telul catre care aceasta se indreapta prin elanul initial cu care Creatorul a inzestrat-o, este tot unirea cu Dumnezeu, theosis-ul, deci constituirea reala a trupului lui Hristos, a Trupului concret al Persoanei istorice Hristos, care este trupul real al Hristosului credintei: Biserica. Iata de ce Fiul lui Dumnezeu - Care-i si Fiul Omului, "intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria" - este in acelasi timp revelatia ultima a lui Dumnezeu si implinirea suprema a omului, desavarsirea vocatiei umane. Dumnezeu ni Se descopera ca Iubire si Iubitor de oameni; omul devine theophoros (purtator de Dumnezeu), "templu" si "madular" al Trupului Fiului lui Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu si "dumnezeu" dupa har. Aceasta pozitie a Parintilor, care reprezinta esentialul invataturii de la Calcedon (sec. V), contine doua orientari: prima evidentiaza mantuirea realizata de Hristos in Trupul Sau si daruita intregii umanitati prin Tainele Bisericii; iar a doua, bazandu-se pe prima si de zvaluind-o, exprima realitatea si importanta contributiei umane, releva taina divino-umana a sinergiei. Clasicismul patristic a accentuat prima orientare fara a o ignora pe cea a doua. Intr-o hristologie pozitiva prin excelenta, un umanism autentic!

Dar daca perspectiva hristologica a antropologiei a fost multumitor studiata pana in prezent, ne raman inca destule de facut pentru a-i adanci continutul, si anume perspectiva antropologica a hristologiei. Intruparea Cuvantului este in fond un fapt dublu: Dumnezeu ia trup omenesc si prin acest trup omul traieste viata dumnezeiasca - "Dumnezeu S-a facut Om pentru ca si omul sa se indumnezeiasca" (Sfantul Atanasie cel Mare). Astfel, separandu-le numai in vederea studiului, putem distinge in Intrupare trei momente de importanta capitala:

1) Intruparea Il reveleaza pe Dumnezeu; ea insasi este Revelatia.

2) Prin Intrupare Dumnezeu intra in istoria omenirii; aceasta ii da posibilitatea sa actioneze in istorie nu numai prin energiile Sale necreate, ci chiar prin Persoana. Tocmai de aceea Dumnezeu a putut sa invinga din interior diavolul si moartea, salvand omul.

3) In fine, Intruparea il desavarseste pe om; prin ea isi implineste acesta vocatia, devenind Dumnezeu-Om. In cele ce urmeaza vom vedea cum o persoana umana, Maria, fiica lui Ioachim si-a Anei, prin harul lui Dumnezeu, a jucat in mod constient si hotarat un rol absolut esential in cele trei planuri ale "marii taine" a iconomiei dumnezeiesti; si vom mai vedea cum, prin insusi faptul ca a nascut pe Dumnezeu, aceasta persoana umana intemeiaza adevaratul umanism crestin, umanismul teocentric[1].

Conform invataturii scripturistice si patristice de baza, Dumnezeu este inaccesibil, invizibil si incognoscibil. Nimeni nu poate vedea fata Sa si sa traiasca (Iesirea 33, 20). Chiar ingerii isi acopera fata dinaintea lui Dumnezeu, din pricina luminii Sale de neindurat[2]. Totusi Dumnezeu a creat omul cu scopul de a Se uni cu el si de a-i impartasi viata. Dar pentru ca din punct de vedere ontologic exista o prapastie de netrecut intre Dumnezeu si om, Dumnezeu Tatal, in marea Sa milostivire, a vrut ca Fiul Sau sa ia asupra-Si trupul omenesc, astfel incat prin el o Persoana din Sfanta Treime sa poata deveni in mod concret vizibila, iar viata lui Dumnezeu cu adevarat comunicabila. Sfantul Irineu vede in Intrupare aceasta motivatie primordiala: "Dumnezeu ni S-a daruit noua caunor prunci, in chip de lapte, pentru ca, hraniti la sanul Trupului Sau, sa putem deveni in El vesnici"[3]. De asemenea, Sfantul Isaac din Ninive spune ca nici o faptura - fie ea si ingereasca - nu poate privi spre Dumnezeu decat prin Trupul Lui Hristos; chiar si in rai, sfintii tot pe Hristos Il vor vedea [4].

Astfel, in Persoana lui Hristos, trupul omenesc devine nu numai casa a Domnului, ci si Dumnezeu concret, real. Caci si pentru acest Trup Tatal a spus la Epifanie: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit" (Matei 3, 17). Tocmai de aceea, impartasindu-ne cu acest Trup, ne impartasim cu Dumnezeu Insusi. Iar acest Trup este Trupul Fecioarei Maria. Sangele Lui Hristos este Sangele Fecioarei Maria. Acest Sange si acest Trup al Fecioarei Maria, invaluindu-L pe Dumnezeu, Il reveleaza intregii creatii. "Doar prin Fecioara Dumnezeu a venit la noi […], ni S-a aratat […], inainte de ea fiind pentru toti invizibil"[5]. De fapt, creandu-l pe om dupa chipul Sau, Dumnezeu se lasa conditionat de acum inainte, in raport cu creatia, de catre aceasta faptura libera si responsabila, creata pentru a deveni chipul Sau, adica manifestarea Sa, revelarea Sa istorica. "Nici o alta creatura nu ne poate face sa-L cunoastem pe Dumnezeu, fara numai omul - scrie Sfantul Nicolae Cabasila. Nici legea, nici cuvintele profetilor, nici frumusetea si maretia cerurilor, nici ingerii… Numai omul care poarta in sine chipul lui Dumnezeu, daca ni se prezinta asa cum este el dupa natura sa nepervertita, fara sa aiba ceva rau in el… poate intr-adevar sa ni-L arate peDumnezeu"[6]. "Caci omul este slava Lui Dumnezeu" (1 Corinteni 11, 7). Dar pentru ca trupul omenesc sa fie demn de a-L primi pe Dumnezeu si de a-I da astfel posibilitatea sa fie vizibil prin faptura, acest trup trebuie sa fie pur, lipsit si de cel mai neinsemnat pacat si foarte frumos. In acest context, intalnim importanta tema din istoria mantuirii cu cele doua linii directoare in profunda corespondenta, si anume pedagogia dumnezeiasca si sinergia omeneasca. De fapt, chiar in pacatul originar si de-a lungul marilor caderi ale omenirii.(Potopul, Sodoma etc.) a existat mereu "un mic rest care, de buna voie, a ramas fidel lui Dumnezeu".

Din partea Sa, Dumnezeu suscita consimtamantul uman prin Duhul Sfant si conducea in mod constant acest "mic rest" catre telul sau, iar astfel pedagogia dumnezeiasca, de-a lungul generatiilor lui Avraam, Moise, David, ale profetilor si ale altor sfinti ai Vechiului Testament, a adus omenirea pana in punctul de a da minunatul rod care este Fecioara. Conform acestei invataturi fundamentale din patristica rasariteana, Sfanta Fecioara nu este un individ izolat, venit pe lume in mod accidental, ci ea reprezinta scopul istoriei poporului ales, arborele crescut din radacina lui Iesei, rodul pedagogiei dumnezeiesti si a sinergiei omenesti. La ea conduc toate faptele Vechiului Testament. Ea implineste aspiratiile omenesti cele mai profunde. Sfanta Fecioara Maria este prefigurata in Vechiul Testament prin norul din desert, prin rugul aprins, prin Sfanta Sfintelor etc. Fiica a sfintilor Ioachim si Ana, batrani si sterpi, zamislita intr-un act de supunere fata de Dumnezeu, conform invataturii Bisericii Ortodoxe, este supusa si ea legilor stricaciunii si mortii, ca urmare a pacatului originar, caci, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama [7], numai Hristos, Care nu a fost zamislit din samanta barbateasca, nu se afla sub pacatul stramosesc; dar ea nu purta totusi greutatea pacatelor personale ale stramosilor - ceea ce numim astazi ereditate - pentru ca era urmasa unei mari familii de sfinti a caror origine ajunge pana la David si Avraam, pana la Noe si Adam, "fiul lui Dumnezeu" (Luca 3, 38). Ea insasi, folosind la maximum elanul dumnezeiesc daruit fiecarei persoane in parte odata cu zestrea primara a crearii omului "dupa chipul lui Dumnezeu", a putut sa devina sfanta si frumoasa, panagia.

Atunci Dumnezeu a numit-o "cea plina de har" si prin gura trimisului Sau i-a adresat salutul Kaire ("Bucura-te!"). Dupa pacat, cand durerea si moartea au intrat in lume, acest salut este adresat pentru prima oara unei persoane omenesti, pentru ca pentru prima data a aparut pe Pamant o persoana atat de curata, lipsita de orice pacat, demna de bucuria raiului. Sfanta Fecioara, dupa cum spune Sfantul Nicolae Cabasila, l-a urcat astfel pe om pana la masura de dinaintea caderii si pana la masura la care se cuvenea sa ajunga. Caci, demna fiind sa implineasca lucrarea pentru care a fost creat omul, si anume sa realizeze in sine chipul si slava lui Dumnezeu, ea, altminteri decat Eva, de cum Dumnezeu a chemat-o la aceasta lucrare, a acceptat imediat. Umilul si maiestuosul fiat a dat astfel lui Dumnezeu posibilitatea sa ia asupra Sa trupul omenesc si, prin chenoza, sa-Si faca aparitia in creatie cu si prin acest Trup. Acum se clarifica doua lucruri. Pe de o parte, omenirea, sub imboldul constant al lui Dumnezeu, "sporeste in cresterea lui Dumnezeu" (Coloseni 2, 19) si ajunge sa infatiseze lui Dumnezeu, prin Fecioara, un trup capabil sa devina vesmant si casa a Domnului. Pe de alta parte, prin gura Sfintei Fecioare, omenirea I-a permis lui Dumnezeu sa ia acest Trup. Ca si Eva, Maica Domnului ar fi putut sa spuna "nu" chemarii lui Dumnezeu, iar in acest caz Dumnezeu nu ar fi fortat libertatea fapturii Sale, pentru ca, distrugandu-i libertatea, l-ar distruge omul insusi. Iar Dumnezeu nu poate sa distruga ceea ce a creat. Dar Fecioara araspuns "da". Si astfel trupul omenesc a devenit, prin Intrupare, revelatia lui Dumnezeu.

Dar cuvantul "trup", in ebraica, inseamna nu numai "corp", ci si "om". Cuvantul Si-a asumat de fapt nu numai corpul omenesc, ci si sufletul, vointa, libertatea, gandirea si vorbirea omului, intreaga sa structura, viata si sensibilitatea sa, in afara de pacat. Toate acestea au devenit, in Persoana lui Hristos, manifestarea si revelatia lui Dumnezeu. Consecintele Intruparii sunt inimaginabile. Datorita acestui fapt, Biserica, Trupul Mantuitorului, si nu numai Biserica in general, ci si fiecare parohie in parte, constituie o adevarata, o reala teofanie; Sfintele Taine, acte istorice, se celebreaza intr-un timp si intr-un spatiu eshatologice; viata morala crestina are ca scop suprem manifestarea si slava lui Dumnezeu: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri" (Matei 5, 16) si "… voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, casa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric, la lumina Sa cea minunata" (I Petru 2, 9). Daca am vrea sa evidentiem toate consecintele acestui adevar (eclesiologice, liturgice, estetice), subiectul s-ar prelungi foarte mult; limitele unui articol ne obliga sa-l lasam pe cititor sa descopere singur subtilitatile acestei taine teologice atat de bogate si sa trecem la al doilea punct al studiului nostru, anume sa vedem cum trupul omenesc, pe care Maica Domnului l-a adus lui Dumnezeu ca prinos al omenirii, a devenit in persoana lui Hristos nu numai revelatie, ci si "puterea" si "dreptatea" istorica a lui Dumnezeu.

Dupa cum afirma Sfantul Apostol Petru, "ceea ce te biruieste, aceea te si stapanteste" (II Petru 2, 19); omul invins de diavol este subjugat dupa lege, deci diavolul are stapanire legitima asupra lui. Pe de alta parte, Dumnezeu, slavit de toata faptura pentru dreptatea Lui, nu dorea sa incalce drepturile nimanui, nici chiar ale diavolului. De aceea, impotriva vointei si a atotputerniciei Sale, Dumnezeu nu l-a scos pe omul cazut de sub stapanirea diavolului, pentru a nu-i da acestuia ocazia sa-L acuze de nedreptate. Si pentru ca razboiul nu se ducea nicidecum intre diavol si Dumnezeu, ci intre diavol si om, era normal ca omul sa-si ia revansa. Dar oare cum ar fi putut omul subjugat sa lupte impotriva celui ce stapanea lumea de la cadere incoace? Aceasta victorie putea fi numai lucrarea lui Dumnezeu. "Din aceasta pricina a trebuit ca Dumnezeu si omul sa conlucreze, iar cele doua firi au trebuit sa se uneasca in una si aceeasi persoana, si anume in asa fel ca una din ele sa fie biruita, iar cealalta sa iasa invingatoare. Si atunci iata ce s-a intamplat: Insusi Dumnezeu vine si, in locul omului, ia asupra Sa lupta contra faradelegii, fiind El de acum si om. Iar ca om liber de orice pacat, El castiga biruinta asupra pacatului, caci este si Dumnezeu" [8].Omul nu se putea elibera singur de sub tirania diavolului, nici Dumnezeu singur nu o putea face. Iata ca numai Cuvantul intrupat a avut, in acelasi timp, si posibilitatea de alupta impotriva lui, si pe aceea de a-l birui. Putem acum intelege de ce trupul, adica natura umana a Mantuitorului, a devenit forta, puterea, "armatura" lui Dumnezeu impotriva diavolului. De fapt, daca Dumnezeu nu ar fi avut Trup, cum ar fi putut El sa Se franga pentru toti, "cu moartea pre moarte calcand"? Daca nu ar fi avut Sange, cum ar fi putut El "sa spele pacatele lumii"? Daca n-ar fi putut suferi, cum ar fi putut El sa vindece ranile lumii si sa restaureze natura umana in integritatea ei? Dar, pe de alta parte, daca o persoana umana nu I-ar fi dat de buna voie acest trup, cum ar fi putut Dumnezeu sa-l obtina - El, Care respecta pana si libertatea puterilor raului? De-a lungul tuturor veacurilor Vechiului Testament, Dumnezeu a cerut (si, de fapt, a asteptat) din partea oamenilor o colaborare decisiva. Dar nici un profet si nici un sfant, inainte de Maica Domnului, nu a putut sa I-o ofere. Sfanta Fecioara a fost cea dintai care L-a ajutat pe Dumnezeu sa infaptuiasca mantuirea lumii! Ea I-a pregatit dupa cum se cuvenea si I-a oferit in mod liber trupul prin care El, Cel singur atotputernic, a invins moartea si puterile intunericului.

Astfel, prin Trupul Mantuitorului, natura umana a scapat de rau si de jugul mortii. Si fiecare persoana umana in parte, intrucat participa la firea omeneasca indumnezeita a Mantuitorului, participa de acum inainte la Viata si la Invierea Sa. Intre trupul Maicii Domnului si cel al Fiului sau exista o legatura tainica. In realitate,Trupul Mantuitorului este Trupul Maicii Sale; dintr-un anumit punct de vedere, trupul Fecioarei Maria este intocmai Trupul indumnezeit al Fiului ei. Sfanta Fecioara este prima care s-a unit cu Hristos intr-un mod foarte intim si concret, chiar s-a hristificat; de aceea trupul sau nu a ramas prada stricaciunii mortii, ci a fost luat la cer de catre Fiul sau, ca garantie a inaltarii la cer cu trupul a tuturor sfintilor. Dar taina Maicii Domnului, manifestare suprema a umanitatii desavarsite, este strans legata de taina Bisericii. Ca si Persoana Mantuitorului, Biserica este insotirea mistica dintre Dumnezeu si creatia Sa, unirea foarte intima si fara confuzie dintre firea dumnezeiasca si firea omeneasca. Or, Dumnezeu singur, fara colaborarea omenirii, nu putea infaptui aceasta unire. De-a lungul secolelor Vechiului Testament, Duhul Sfant a condus si a pregatit omenirea, sfatuind si intarind pe profeti si pe sfinti, dar El actiona intotdeauna din exterior, nu personal, adica numai prin oameni, in masura in care acestia ii erau disponibili. Dar prin intruparea Fiului Lui Dumnezeu in pantecele fericit al Maicii Domnului, e pentru prima oara cand o Persoana din Sfanta Treime a venit in lume, a locuit si a actionat nemijlocit in istorie.

Inainte, cand cele doua firi erau despartite, omul traia in moarte si robie, in timp ce, raportat la creatia Sa, Dumnezeu era fara casa. Prin intrupare, cele doua firi s-au unit; omul s-a indumnezeit, iar Dumnezeu a luat ca locas istoric trupul omenesc. Pentru intemeierea Bisericii, care reprezinta insotirea mistica a celor doua firi, Maica Domnului a jucat rolul principal, al celui care pregateste mireasa pentru nunta. Ea a pregatit firea omeneasca, a curatit-o, a impodobit-o dupa cuviinta in propria sa persoana si a prezentat-o asa cum se cade Mirelui ceresc. Acesta a iubit-o si a unit-o cu Sine, astfel incat a devenit "un singur trup" cu ea (Efeseni 5, 31). Deci Cuvantul a putut sa-Si asume firea omeneasca numai pentru ca Maica Domnului I-a oferit-o asa cum se cuvenea. Sfintii Parinti tocmai acest lucru il intelegeau scriind ca Maica Domnului a pregatit lui Dumnezeu casa si locas omenesc. Inainte de Sfanta Fecioara, fata de creatie, Dumnezeu era "Rege fara cetate", scria Sfantul Nicolae Cabasila. Dar cum sa ne imaginam un rege fara cetate? Si, de altfel, cum poate rezista o cetate fara rege? Or, Maica Domnului a devenit ambasadorul cetatii omenesti pe langa Regele ceresc. Si nu numai ambasadorul, ci si calea. Datorita ei si prin ea Dumnezeu a venit si a cucerit cetatea in mod pasnic, primind acordul ei liber consimtit; si asa s-a ridicat intru stralucire Regatul Bisericii. Intelegem acum rolul central al Sfintei Fecioare in implinirea planului lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii si intemeierea Bisericii. Si tot astfel intelegem importanta covarsitoare a omului in implinirea tainei mantuirii sale.

Daca fiecare crestin trebuie sa conlucreze liber si cu hotarare pentru a-si insusi mantuirea savarsita o data pentru totdeauna de Hristos, este clar ca, pentru implinirea mantuirii lumii, lui Dumnezeu I-a fost necesara conlucrarea energica si ferma a fapturii omenesti. Jean-Paul Sartre se afla vorbind despre o mantuire data omului din partea lui Dumnezeu ca o pomana; si el refuza - impreuna cu toata tagma umanistilor atei - sa o accepte, pentruca o astfel de mantuire nu este demna de om, este o alienatie. Dar cele de mai sus demonstreaza ca nimic altceva nu este mai strain de adevarata invatatura crestina ca oastfel de conceptie despre mantuire. Este adevarat ca, in gandirea Parintilor, mantuirea este daruita oamenilor din partea lui Dumnezeu, dar este la fel de adevarat ca omul insusi trebuie sa si-o insuseasca, activ si responsabil. Dumnezeu ofera totul, dar ii lasa omului posibilitatea - ba chiar ii cere - sa faca la randul lui totul. El nu se vrea stapanul, ci prietenul omului (filantropos): "De acum nu va mai zic slugi… ci v-am numit pe voi prieteni" (Ioan 15, 15). Acest profund respect al lui Dumnezeu pentru om, in care rezida adevarata maretie umana si care, ca orice lucru dumnezeiesc, nu cunoaste limite, va fi evidentiat in a treia parte a abordarii noastre.

Sa ne concentram acum asupra principalei invataturi dogmatice despre Maica Domnului, aceea de la Efes, in care ea este numita "Nascatoare de Dumnezeu" (theotokos). Se stie ca ereticii, in frunte cu Nestorie, pretindeau ca Maica Domnului ar fi doar "nascatoare de Hristos" (hristotokos) sau "nascatoare a omului" (anthropotokos) zamislit in pantecele ei si cu care abia apoi S-ar fi unit Cuvantul. Dar ortodocsii au insistat cu hotarare asupra termenului "Nascatoare de Dumnezeu" (theotokos), pentru ca numai prin acest termen indraznet putem sa pastram expresia adecvata realitatii unirii in Hristos, in mod launtric, inseparabil si inconfundabil, a doua firi intregi si perfecte - cea dumnezeiasca si cea omeneasca. Daca Sfanta Feciara n-a nascut pe Insusi Dumnezeu, daca Dumnezeu doar "S-a salasluit in ea", daca doar "a folosit-o", atunci Cuvantul n-a putut sa-si asume omul intreg, nu mai este om adevarat si, in consecinta, nu poate sa mantuiasca omenirea. Cu adevarat "Nascatoarea de Dumnezeu" a devenit, din punct de vedere dogmatic, ancora mantuirii noastre, incredintarea si arvuna legaturii noastre reale cu Hristos, garantia umanitatii reale si perfecte a Cuvantului Intrupat. Care sunt implicatiile pentru antropologie ale acestei expresii, de altfel fundamentale atat pentru hristologie cat si pentru mariologie? Intr-un mod cat se poate de concis, vom da o singura interpretare, insa decisiva.

Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu a creat lumea in perspectiva unirii cu Sine, adica in perspectiva Bisericii, Trup al Fiului Sau nascut din vesnicie. Cu alte cuvinte, lumea este creata in perspectiva lui Hristos: "Intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute…toate s-au facut prin El si pentru El" (Coloseni 1,16) Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Nicodim Aghioritul, o lunga si respectabila pleiada de Parinti vorbesc despre taina lui Hristos ca despre scopul suprem al creatiei si vad in Iisus Hristos inceputul si sfarsitul, Alfa si Omega a toate [9].Omul, creat in a sasea zi, ca incoronare si constiinta a fapturii, recapituleaza in persoana sa intreaga lume; dupa Sfantul Maxim, El este un "microcosmos", sau, dupa Sfantul Grigorie de Nazianz, "o mica lume care o contine pe cea mare". Pe de alta parte, omul este creat liber si - invatatura antropologica fundamentala - "dupa chipul lui Dumnezeu". Sfantul Apostol Pavel spune ca Logos-ul este Chipul Dumnezeului celui nevazut. Ceea ce inseamna ca omul creat dupa Chip este creat pentru a tinde catre Chip, cu scopul de a se uni ipostatic cu Logos-ul si de a deveni si el astfel, in Chipul firesc al Tatalui, chip al lui Dumnezeu dupa har. Altfel spus, scopul omului este de a deveni dumnezeu-om. Sfantul Vasile cel Mare afirma ca "omul este o faptura care a primit porunca de a deveni dumnezeu".Dar cum s-ar fi putut realiza acest lucru? In legatura cu aceasta, Sfantul Nicolae Cabasila[10] scrie ca "Dumnezeu a creat firea omeneasca in scopul de a gasi in ea o Maica in momentul in care El ar dori sa Se intrupeze".

Cum ar fi putut omul sa depaseasca distanta ontologica infinita dintre el si Dumnezeu si sa se uneasca cu Dumnezeu, daca Dumnezeu Insusi nu Si l-ar fi asumat? Si cum ar fi putut Dumnezeu sa Si-l asume in mod eficient fara o legatura organica, "trupeasca" cu el? Atingem aici in profunzime dogma inspirata - si deci inepuizabila - a "Nascatoarei de Dumnezeu" (theotokos). Am vazut deja ca Maica Domnului, in cadrul poporului ales al lui Israel, nu era o persoana oarecare, venita pe lume in mod accidental. In contextul de fata intelegem ca, intr-un anumit sens, Maica Domnului nu mai este un caz exceptional al umanitatii in general. Nasterea feciorelnica, iesita din comun, a fost totusi pur si simplu implinirea scopului pentru care firea omeneasca a fost creata dintru inceput. In persoana Fecioarei Maria, cea cu adevarat "Nascatoare de Dumnezeu", firea omeneasca insasi se dezvaluie a fi "nascatoare de Dumnezeu" (theotokos)! In dialogul dintre crestini si atei, consecintele acestui fapt s-ar putea dovedi de o utilitate nebanuita. De-a lungul secolelor au fost mai multi atei care au sustinut ca omul poate deveni dumnezeu. Dar nici unul dintre ei n-a indraznit sa spuna ca omul poate sa-L nasca pe Dumnezeu in istorie, asa cum au spus-o Parintii Bisericii! De fapt, nici o eroare dogmatica nu este la fel de indrazneata ca adevarul insusi. Nici o sentinta a umanismului ateu nu este asa de radicala ca aceasta invatatura ortodoxa fundamentala, care vede in chiar firea omeneasca o adevarata "Maica a Domnului". Aceasta invatatura poate aduce o lumina noua si poate conduce la o mai buna intelegere a sintagmei "Fiul Omului", pe care Mantuitorul a folosit-o de mai multe ori vorbind despre Sine. Ea poate sa ne ajute sa aprofundam invatatura paulina despre "omul cel nou". Dupa Sfantul Apostol Pavel, fiecare persoana omeneasca trebuie "sa moara" si sa renasca; or, a doua nastere se face "in Hristos": omul acesta nou este un om hristificat, un dumnezeu-om.

Concluzii

A) Analiza pe care tocmai am facut-o evidentiaza necesitatea Maicii Domnului in iconomia mantuirii. Daca Sfanta Fecioara ocupa un loc atat de important in dogmatica liturgica si in cinstirea Bisericii, aceasta se datoreaza rolului atat de important pe care ea l-a avut in iconomia dumnezeiasca. Ea a indreptat-o pe Eva; ea a putut sa-l ridice pe om lamasura din momentul creatiei, la toata frumusetea si maretia sa dintai; o persoana omeneasca pura si simpla, confruntata ea insasi cu conditiile lumii cazute, Maica Domnului a putut totusi sa atinga telul pentru care omul a fost creat la inceput; Sfanta Fecioara a devenit calea prin care Dumnezeu-Cuvantul a venit pe lume in Persoana, spre a actiona ca Dumnezeu-Om in istoria omenirii si a face astfel cu putinta mantuirea, indumnezeindu-i pe oameni.

B) Chiar aceasta analiza demonstreaza ca cele doua mari acuzatii ale ateilor impotriva crestinismului nu se justifica prin fapte. Dumnezeu nu este catusi de putin pentru crestini un "tata sadic"; si nicidecum un factor alienant pentru om. Ba din contra. Nikos Kazantzakis adauga eseului sau filosofic intitulat Asceza un subtitlu caracteristic: Salvatores Dei ("Salvatorii lui Dumnezeu"), sustinand teza ca Dumnezeu, ascuns in fiecare lucru si in fiecare fapt istoric, are nevoie de om, singurul care poate sa-L descopere. Este vorba despre erezia umanismului antropocentric. Dar in fiecare erezie exista ceva adevarat; teologia ortodoxa are drept scop sa discearna adevarul de erorile dogmatice si sa si-l asume. Ceea ce este adevarat - desi deformat - la Kazantzakis este tocmai respectul profund al lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu il respecta pe om pana-ntr-acolo incat - fata de om si fata de creatia dependenta de acesta - ramane inactiv, pentru a nu-i forta libertatea.

De fapt, Dumnezeu a ramas ascuns pana cand o persoana omeneasca, Sfanta Fecioara Maria, a fost capabila si a dorit sa-I ofere trupul ca acoperamant, pentru a Se face vazut si accesibil oamenilor. Dumnezeu a asteptat si a pregatit de la inceput momentul in care El urma sa se manifeste plenar fata de oameni si ingeri, fata de intreaga faptura, moment in care urma sa-Si asume in propria Sa Persoana firea omeneasca si sa le dea astfel oamenilor posibilitatea de a deveni dumnezei-oameni - oameni adevarati si desavarsiti. Or, acest moment central al istoriei, numit "plinirea vremii", a sosit o data cu Sfanta Fecioara. Indreptata cu totul catre Dumnezeu, smerita fiica a Nazaretului, hranita din plinatatea vietii dumnezeiesti, a revelat deopotriva, prin nasterea cea neintinata, pe Dumnezeu si pe om, devenind astfel temeiul solid al umanismului adevarat si sanatos - umanismul teocentric.

Panayotis Nellas

In romaneste de Mariana Cheche
(dupa revista Contacts, nr. 164/1993, pp. 251-264

Note:

1] Am folosit in primul rand, pentru acest studiu, Omiliile despre Maica Domnului aleSfantului Nicolae Cabasila, texte fundamentale pentru orice abordare ortodoxa ateologiei Sfintei Fecioare. Editia: M. Jugie, Patrologia Orientalis, t. XIX, 465-510; P. Nellas, Theomitor, text critic, introducere si note teologice, Athena, 1968, p. 232.
[2] Is. 6, 2; cf. si I In. 4, 12; I Tim. 6,16. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvantari 37, 2, P.G.36, 324 A; Cuvantari 45, 7, P.G. 36, 632 B.
[3] Sf. Irineu de Lugdunum, Combaterea si distrugerea stiintei cu nume mincinos, cartea IV, 38, I.
[4] Sf. Grigorie de Nazianz spune de asemenea ca piatra in spatele careia s-a ascuns Moise pentru a-L vedea pe Dumnezeu este Trupul lui Hristos (Cuvantari 32, 8, P. G. 36,320 BC; Cuvantari 28, 4, P. G. 36, 32A). Tot asa si Diadoh al Foticeii, Scrieriduhovnicesti, Viziunea R, 21, Q 24, "Sources Chrétiennes" - 5 bis, Paris, 1966, pp. 175-176.
[5] Sf. Grigorie Palama, Cuvantari la Adormirea Maicii Domnului, ed. de la Ierusalim,1857, p. 210.
[6] Theomitor, ed. cit., p. 68.
[7] "Cuvantare la Bunavestire", op. cit., p. 73.
[8] Sfantul Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, trad. S. Broussaleux, Chèvetogne,1960, p. 37 [in lb. rom.: trad. Pr. Prof. T. Bodogae, EIBMBOR, 2000, p. 40].
[9] Cf. textele din Theomitor, ed. cit., pp. 150-152.
[10] Op. cit., p. 150

• Conceptii eronate despre Fecioara Maria
  Publicat in : Maica Domnului
• Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu
  Publicat in : Maica Domnului
• Fecioara Maria venerata de musulmani
  Publicat in : Credinta