Rândurile următoare mi-au fost inspirate de nişte pasaje întâlnite într'una din cele mai importante lucrări de teologie ortodoxă care există în limba Română, Omul - animal îndumnezeit, de Panayotis Nellas. Felul în care autorul prezintă aici dreptatea divină ne ajută să vedem de ce înţelegerea legalistă a dreptăţii divine este necreştină şi de ce această înţelegere legalistă nu poate fi respinsă, aşa cum se întâmplă în mod curent, în temeiul disocierii între mila şi dreptatea lui Dumnezeu.
Dreptatea lui Dumnezeu este în primă instanţă creatoare. De aceea, a spune că Dumnezeu lucrează cu dreptate este a spune că lucrul Său este drept fiindcă Dumnezeu lucrează cu dreptate. Pentru a rămâne lucru al lui Dumnezeu, lucrul trebuie să rămână drept. Nedreptatea lucrului este cea care reclamă îndreptarea sa. Prin urmare, dreptatea lui Dumnezeu este creatoare şi îndreptătoare. Cum spune Panayotis Nellas urmându-l pe Sfântul Nicolae Cabasila şi în acord cu înţelegerea ortodoxă a Căderii şi a mântuirii,
„Iubirea care este Dumnezeu (I Ioan 4:8) a creat zidirea în mod liber, din nimic. Acest act al creaţiei, fiind bun, a avut ca rezultat un cosmos, adică o ordine şi o armonie care constituie dreptatea creaţiei. Prin urmare, între dreptatea-bunătate a Creatorului şi dreptatea-ordine-armonie a creaţiei există o relaţie reală, intensă, iconică. Astfel, revolta sau ofensa omului împotriva lui Dumnezeu, neputând să atingă dreptatea lui Dumnezeu - căci cum e cu putinţă ca infinitul să fie afectat sau atins într'un fel oarecare de finit? - afectează în mod real icoana dreptăţii divine în creaţie, zdrobeşte alcătuirea psiho-somatică iconică şi funcţionalitatea omului şi ordinea şi armonia creaţiei. «Ofensa» [hybris] este, în realitate, o «rană» [trauma].
Dar, din moment ce căderea reprezintă în realitate o «ofensă», trebuie să existe în mod real şi «pedeapsa» [timoria] corespunzătoare. «Fiindcă trebuia ca păcatul să fie nimicit printr'o pedeapsă oarecare şi să fim izbăviţi de vina lucrurilor pe care le-am greşit faţă de Dumnezeu primind o osândă a pedepsei.» însă pedeapsa care vine în mod natural asupra celui ce ofensează nu vine de la dreptatea lui Dumnezeu care nici nu a lovit nici nu cere satisfacţie, ci de la dreptatea creaţiei. Pedeapsa pe care dreptatea neînduplecată a creaţiei o aduce asupra omului ar fi veşnică, învaţă Cabasila. dacă nu ar interveni dreptatea-bunătate a lui Dumnezeu să îndrepte dreptatea creaţiei transformând cu iubire de oameni în mod interior «pedeapsa» în «leac» [phârmako], vindecând astfel «rana» şi pedepsind, nimicind «ocara» care este păcatul: «Rana, însă, durerea şi moartea au fost născocite dintru început împotriva păcatului... Pentru aceasta îndată după păcat Dumnezeu a îngăduit moartea şi durerea, nu aducând o osândă asupra unuia care a păcătuit, ci mai degrabă oferind un leac unuia care s'a îmbolnăvit»."154
Dreptatea ţine de lucrul drept. Atunci când ceea ce este drept este făcut strîmb, intervenţia dreptăţii este solicitată de însăşi firea lucrului, care aspiră să redevină drept, adică firesc. Lucrul nedrept suferă datorită strâmbăciunii sale, căci nedreptatea este improprie firii, este nefirească. Adam, după păcat, s'a „strâmbat." Dumnezeu este drept şi îşi aplică dreptatea nu pentru că ar fi fost ofensat de strâmbăciunea (nedreptatea) lumii, ci pentru că lumea însăşi are nevoie de dreptatea Lui. Iar aceasta se întâmplă nu în virtutea atotputerniciei divine, ci datorită iubirii sale. Dumnezeu îndreaptă firea din iubire pentru ea, Dumnezeu face creatura dreaptă fiindcă aceasta suferă din pricina nedreptăţii ei. Dreptatea divină este iubire divină, o iubire care nu caută justiţie, ci îndreptare, adică recuperare, vindecare. Iubirea nu răzbună, nu revendică satisfacţie, ci revindecă (cf. ambivalenţei termenului latinesc „vindico"). Lumea este îndreptată de Cel Drept155 în măsura în care ea îi primeşte dreptatea.
Ca omul să fie drept presupune ca el să fie conform dreptăţii în care a fost făcut. Adevărul omului ţine de această adecvare la realitatea dreptăţii lui Dumnezeu. Falsul este strîmb iar ceea ce este strîmb este nedrept. Adevărul este dreptatea firii iar dreptatea este adevărul ei. Cel drept este înainte văzător fiindcă vede în lumina Dreptăţii. Acest mod adevărat al vederii îndreptate este posibil numai prin îndreptarea ei în Cel ce este Adevărul.
Hristos este la dreapta lui Dumnezeu156 întrucât El este Dreptatea Lui Dumnezeu. Căci prin El le-a făcut Dumnezeu pe toate. Lumea a fost făcută dreaptă, înseamnă: lumea este marcată de Logos, adică de sens. Făpturile create sânt „litere care-şi vestesc autorul," spune Evagrie. Limbajul drept este limbajul adevărat. Vorbirea adevărată are puterea îndreptării. întrucât este Adevărul, Hristos are puterea vorbirii îndreptătoare în sens absolut: „Lazăre, ieşi afară!"; „Ridică-te!"; „Efata"; „Talitha kumi."
Iisus Hristos este Dreptul lui Dumnezeu, Dreapta Lui, Dreptatea Lui. Este îndreptarea lumii. Prin întruparea şi Jertfa Sa, Hristos îl îndreaptă pe om nu în sensul că-l repune într'un raport corect cu Dumnezeu; Hristos nu-i aplică o corecţie omului, şi nici doar o tămăduire,157 ci îl îndreaptă pe om, în El însuşi, pentru ca acesta să-şi poată vedea sensul său ultim. Omul îndreptat este omul în Hristos, este omul care nu are un alt principiu de viaţă şi nici o altă ţintă decât pe Dumnezeu. Prin omul îndreptat se îndreaptă şi lumea, istoria întreagă îşi dobândeşte sensul ei ultim, „istoria îşi are obârşia şi ţinta finală în Hristos."158 Sensul ultim al istoriei este determinat de realizarea chipului lui Dumnezeu în om, toată istoria nu este altceva decât drumul de la „chip" la „asemănare." Insăşi aşteptarea Domnului i-a adus lui Simeon îndreptarea, şi de aceea noi îl cunoaştem acum sub numele de Dreptul Simeon. Asta înseamnă că iadul nu este rezultatul dreptăţii divine percepute ca nemilostivire. Iadul este timp rămas neîndreptat fiindcă a refuzat îndreptarea. Şi a refuzat îndreptarea fiindcă s'a văzut pe sine drept.
BISERICA, LOC DREPT ŞI ÎNDREPTĂTOR
Cuvântul „biserică" provine, după cum se ştie, dintr'un cuvânt Grecesc care înseamnă „rege"; „basilike" era acea clădire care adăpostea, în Roma antică, o judecătorie sau o altă instituţie imperială. Prin neîncetata solicitare a judecăţii lui Dumnezeu, Biserica este loc al judecaţii şi anticipare a Judecăţii ultime. Ca loc al dreptăţii, Biserica este locul unde dreptatea este deopotrivă cerută şi primită. Tainele fac dreptate credincioşilor (Nellas, pp. 86-93). Intrucât Biserica, ca Trup al Celui Viu, este zămislită pe Cruce prin sămânţa sângelui şi apei care ţâşnesc din Coastă, se poate spune că toate tainele sânt instituite de fapt pe Cruce, de vreme ce taina lucrează prin crucea pe care o imprimă în toate. Tainele îndreptează, căci crucifică. Crucea este instrumentul îndreptării. Amprenta crucii nu este altceva decât amprenta Fiului.
La judecată eşti de faţă. Te înfăţişezi cu faţa ta. Vrând, nevrând, judecata te întoarce cu faţa. Urmărind realizarea dreptăţii, adică îndreptarea, actul judecăţii se reduce la o înfăţişare, adică la o arătare a feţei. Aplicând dreptatea, actul de judecată înfăţişează lucrurile în adevărul lor. Dumnezeu le întoarce pe toate cu faţa.
Căci strâmbarea este a feţei. Păcatul constă în întoarcerea creaturii cu faţa spre ea însăşi. Ceea ce înseamnă că doar cele care au faţă se pot strâmba şi că doar cele care au faţă pot fi îndreptate - prin reflectarea feţei lui Dumnezeu. A sta cu faţa spre Dumnezeu înseamnă a avea faţa lui Dumnezeu, a redobândi asemănarea.
Oamenii sânt aduşi de faţă prin chemarea care premerge înfăţişarea. Judecata nu doar începe printr'o solicitare a feţei, ci chiar în asta constă: „Şi întorcându-se Domnul, au căutat spre Petru, şi şi- a adus aminte Petru graiul Domnului, cum zisese lui că: Mai nainte de ce va cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de mine. Şi ieşind afară Petru, a plâns cu amar" (Luca 22:61-62).159 Aplicarea dreptăţii urmăreşte o îndreptare a acestei feţe, o orientare către ceea ce este de faţă şi totdeauna cu faţa: instanţa judecătoare. Inaintea ei se stă drept (în picioare). A fi înseamnă a fi de faţă.
Dumnezeu stă tot timpul cu faţa. El este faţă pentru că El este un Da care este totodată un apel. Cel chemat se întoarce cu faţa către cel care-l cheamă. Cel chemat este îndreptat prin simplul fapt al întoarcerii către cel care cheamă. Intorcându-se cu faţa, cel chemat răspunde prin însăşi această întoarcere.
Dumnezeu este Faţa pentru că El este prin excelenţă cel care cheamă şi cel care răspunde. Dumnezeu este şi cel care este de faţă. A fi de faţă înseamnă a fi prezent. A sta cu faţa înseamnă a fi de faţă. Prezenţa este a feţei. Prin faptul de a fi creat, omul este cel chemat. Prin însăşi faptul de a fi, Dumnezeu este cel care cheamă.
Dar unde sânt oamenii chemaţi? Ei sânt chemaţi într'un loc care este totodată o stare - starea celor care sânt de faţă. In Biserică, omul este îndreptat, înfăţişat, către locul îndreptării sale: Sfânta Cruce. A sta cu faţa înseamnă a fi de faţă. Biserica este locul unde se adună martorii, adică cei care sânt de faţă, mărturisind moartea şi învierea Regelui, a basileului. Cel îndreptat este martor al învierii. Dar nu poţi mărturisi învierea decât dacă eşti şi tu înviat, adică îndreptat prin nemăsurata milostivire a singurului Dumnezeu adevărat fiindcă este singurul drept.
GHEORGHE FEDOROVICI
MĂSURA VREMII: ÎNDEMN LA NORMALITATE; EDITURA PREDANIA
Cumpara cartea "MĂSURA VREMII: ÎNDEMN LA NORMALITATE"
Note:
154. Panayotis Nellas, Omul-Animal îndumnezeit, Sibiu, Editura Deisis, 1994, pp. 37-39.
155. Rm. 8, 33
156. Rm. 8, 34.
157. P. Nellas, op. cit., p. 20.
158. Idem, p. 22.
159. Citatele scripturistice au fost date potrivit ediţiei Sfântului Sinod din 1914, cu unele îndreptări şi uniformizări tacite ale textului, (n.red.)
-
Dreptatea lui Dumnezeu
Publicat in : Religie -
Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea omeneasca
Publicat in : Religie -
Despre dreptatea lui Dumnezeu si judecata omului
Publicat in : Religie -
Atributele morale
Publicat in : Atributele
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.