Pornind de la binecunoscutul tratat de antropologice ortodoxă, născut din condeiul inspiratului Panayotis Nellas, gândul de faţă nu priveşte omul, începutul şi scopul său, ci felul în care societatea contemporană reacţionează la ceea ce este animalul.

Toată lumea cunoaşte o vieţuitoare necuvântătoare sau are un tip de relaţie cu aceasta. Domestic sau sălbatic, în apropierea sau în depărtarea omului, animalul face parte din lumea în care trăim, provocând pe om la interacţiune.

Prezenţa necuvântătoarelor este simţită încă de la facerea omului. Ele încep să existe înainte de apariţia omului, după mărturia Facerii - explicaţia este simplă şi frumoasă, în accepţiunea unanimă a Părinţilor bisericeşti: Părinte grijuliu, Dumnezeu înzestrează pe om cu toate cele necesare, înainte de a-l aduce la existenţă, după cum omul, înainte de a se muta într-o nouă casă, îşi procură cele de trebuinţă traiului. Animalul face parte din zestrea pe care Dumnezeu o oferă omului, oferit nu spre posesie, ci spre ajutorare şi antrenarea iubirii responsabile a omului, care trebuie să închine toată făptura lui Dumnezeu.

Remarcabilă este prima întâlnire dintre om şi animal: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice.” (Facere 2, 19-20). Numele lui Adam a fost ales de Dumnezeu şi potrivit pentru el. Toate celelalte făpturi de după el (chiar şi Eva, perechea potrivită lui) au fost „botezate” de Adam, care primeşte responsabilitatea de a le purta de grijă şi a le descoperi sensul. Dumnezeu înalţă extraordinar de mult menirea unei făpturi (a omului), create din acelaşi pământ: toate animalele pământului vin şi „se prezintă” în faţa omului, pentru a primi nume (care poate fi înţeles ca o fixare a identităţii) şi a-şi descoperi sensul. Fiarele înfricoşătoare, ascultând de glasul lui Dumnezeu, se supun omului şi ascultă şi de acesta. Iar această afirmaţie nu este o fantasmagorie, ci realitate mărturisită de oamenii care, apropiindu-se de unele animale periculoase, biruiesc ceea ce a devenit normal în urma păcatului - frica de ele - şi trăiesc într-o frumoasă armonie. Cei care trăiesc în mijlocul sălbăticiunilor, dresorii (care pun o mare doză de grijă şi dragoste), sfinţii din pustietăţi (Sfântul Gherasim de la Iordan, Sfânta Maria Egipteanca ş.a.) coexistă într-o neobişnuită apropiere cu aceste animale. Interesantă viziune: daca Dumnezeu a chemat toate animalele şi le-a supus omului (retrimitem la pasajul din Geneză), calea îmblânzirii lor postulează ascultarea omului faţă de Dumnezeu - după ce însuşi omul „se îmblânzeşte”. De ce nu suportă oare un câine pe un om care împrăştie aburi bahici? De ce îşi schimbă comportamentul acelaşi animal când este tratat omeneşte, nu câineşte, ba chiar primeşte ceva „fărâmituri de la masa fiilor” (ori mâncare specială, doar suntem în 2017)?

Există lucruri caracteristice fiecărei vietăţi, fără ca vreuneia să-i fie alterată identitatea. Celebrul Ion Creangă sistematizează amuzant şi real: dacă-i cal, să tragă; dacă-i copil să se joace; dacă-i preot (lăsăm popii pentru construcţie ori pentru a sluji lui Baal, ca slujitori ai minciunii) să citească - adică să se roage, fiindcă atunci când cineva roagă preotul să-i „citească” ceva, nu-i spune să facă revista presei, ci să-i vorbească lui Dumnezeu cu glasul sfântului care a creat rugăciunea prin inspiraţie de sus. Poate că unele organizaţii sunt îngrozite de faptul că un cal trebuie să tragă la căruţă, ori unele animale trebuie să stea afară (un câine, o pisică), lucruri care provoacă adevărate dezbateri. Cum se poate accepta ca bietul animăluţ să nu mănânce din castronelul lui ceea ce îi trebuie? Fiind iarna grea, nu se poate accepta ca un animal să fie plimbat afară fără hăinuţele lui (evident, să fie din ultima colecţie)! Iar dacă stăpânul pleacă, hotelurile alese abia aşteaptă clienţii - necuvântătore pentru a le răsfăţa. Aici apar o sumedenie de probleme serioase: oare un animal trebuie să aibă acelaşi regim de viaţă precum omul? Nu cumva grija faţă de el trebuie să fie o protecţie care să-i păstreze statutul? Nu cumva depărtarea unora faţă de ceilalţi oameni (unii dintre iubitorii de animale devenind adevăraţi urători de oameni) face ca nevoia de alţi oameni să transforme animalele în oameni (există „căsătorii” între animale, parade vestimentare şi alte „minunăţii" care ne amuţesc) şi să le trateze ca atare?

Monahul Nicolae Delarohia surprinde un aspect foarte concret al simbiozei om-animal: atunci când pentru un om singura agăţare de viaţă este reuşită printr-un animal (persoane singure, persoane cu anumite probleme de sănătate) rolul lui este foarte important. Ba chiar se utilizează animalele şi în anumite terapii (caii folosiţi pentru ameliorarea copiilor diagnosticaţi cu autism, Sindrom Down), dovedindu-se deplina interdependenţă dintre om şi animal, precum şi frumoasa armonie a făpturii. Totuşi, animalul trebuie să rămână un „simplu” animal sau capătă trăsături umane? Trebuie ca omul să fie desconsiderat în structura şi funcţia lui (unii preferă compania şi convieţuirea numai alături de animale), iar animalul să fie reconsiderat, o fiinţă căreia îi descoperim treptat „umanitatea”?

Preot Ovidiu DINCA
BĂRĂGANUL ORTODOX - februarie 2017
 

• Sfintii si animalele
  Publicat in : Credinta
• Cum miroase trupul nostru?
  Publicat in : Editoriale
• Omul, stapan sau rob al animalelor? Jertfirea maidanezului
  Publicat in : Editoriale
• Cu durere, pentru mama lui Ionut
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: