"Sfanta iubire dupa har"

Unirea cu Dumnezeu se infaptuieste la capatul rugaciunii neincetate si este expresie a iubirii desavarsite, prin aceasta din urma intelegandu-se suma si culmea tuturor virtutilor. Ea se dobandeste prin nevointa si osteneala in scopul dobandirii totalei nepatimiri si a cununii virtutilor - iubirea fata de Dumnezeu.

In aceasta iubire, se inainteaza pe masura nepatimirii noastre. Ea are un inceput, care consta in dispretuirea lucrurilor vazute si omenesti. Mijlocul ei este curatirea inimii si a mintii, din care ne vine dezvaluirea mintii si cunoasterea Imparatiei cerurilor ascunsa in noi. Iar sfarsitul sau desavarsirea ei este iubirea deplina a lui Dumnezeu si dorinta fireasca a unirii cu El si a odihnei in El.

Pe aceasta trapta a vietii duhovnicesti, dragostea se manifesta ca un rod exclusiv al harului, ca o lucrare exclusiva a Duhului Sfant. Sufletul, dispretuind toate cele de jos si "ranit in intregime de dragostea lui Dumnezeu", incearca o "iesire straina si dumnezeieasca". Dupa ce a vazut limpede firile fapturilor si ratiunile lor si a inteles sfarsiturile lucrurilor omenesti, nu mai rabda sa fie inauntrul zidirii si sa mai fie hotarnicit de ceea ce-l margineste. Ci iesind din hotarele nemarginite ale firii si ale lumii si inaltandu-se deasupra acestora, patrunde, intr-o "tacere de negrait", "in chip negrait", la cele ceresti, adica in intunericul cunostintei lui Dumnezeu si priveste, prin iluminarea harului, frumusetea Celui ce este, in lumina intelesurilor Intelepciunii negraite".

Prin iubirea tot mai deplina de Dumnezeu, omul isi redescopera, isi regaseste odihna sufletului sau, atat de zbuciumat prin iesirea din albia adevaratei sale vieti, produsa de pacat. Il redescopera pe Dumnezeu ca fiind Subiectul sau Persoana care are fata de el cea mai curata, frumoasa si bogata iubire, descopera si isi da seama ca fara dragostea Sa, el este nimic, ca viata la nimic nu-i foloseste, este o viata searbada, pustiita si, in acelasi timp, creste in iubirea sa fata de "Iubirea Cea dintai" si "Suprema Dragoste".

Vazand cu ce iubire i Se daruieste Dumnezeu, omul ii raspunde curat si sincer, cu ceea ce are el mai bun de oferit lui Dumnezeu - dragostea curata si rugaciunea neimprastiata.

Omul simte aceasta dragoste mai intai ca "o caldura mai presus de fire si cand vine in cineva fara masura, face acel suflet sa-si iasa din sine (extaz). De aceea, inima celui ce o simte nu o poate cuprinde si suporta, dar pe masura calitatii iubirii venite in el, se arata in el o schimbare neobisnuita".

Potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, unde este iubirea de Dumnezeu, acolo este si pacea puterilor sufletului, curatirea mintii si salasluirea Sfintei Treimi. Cel care a ajuns la aceasta culme duhovniceasca "a cunoscut adancurile dumnezeiesti si tainele Imparatiei Lui". Ajuns la o astfel de dragoste, sufletul nu mai doreste sa ramana aici. Caci dragostea scoate afara frica. La aceasta iubire desavarsita, Dumnezeu raspunde cu "sfanta iubire dupa har", cu iubirea extatica, prin care rapeste pe contemplative in oceanul iubirii Sale nesfarsite. Aceasta iubire uneste cu Dumnezeu pentru veacuri nemarginite si ramane pururea, crescand mereu mai sus de ea. Aici traieste "betia iubirii", intr-o stare ce nu poate fi destainuita, nici explicata, o stare care depaseste orice judecata si simtire, orice rationament si sentiment.

Sfantul Isaac Sirul descrie astfel semnele acestei iubiri si rapiri extatice: "fata omului se face ca de foc si plina de farmec si trupul lui se incalzeste. Frica si temerea se indeparteaza de la el si isi iese din sine (intra in extaz). Puterea ce tine mintea adunata pleaca de la el si se face cu un iesit din minti. Moartea infricosatoare o socoteste bucurie si niciodata vederea mintii lui nu afla vreo intrerupere in intelegerea tainelor ceresti, iar nefiind de fata, vorbeste ca fiind de fata, fara sa fie vazut de cineva. Cunostinta si vederea lui naturala inceteaza si nu-si simte in chip trupesc miscarea lui, care se misca intre lucruri. Chiar daca face ceva, nu o simte aceasta deloc, ca unul ce are mintea inaltata in vedere. Si cugetarea lui parca e indreptata pururea spre altcineva".

Un astfel de suflet, aflat in extaz, in focul dragostei de Dumnezeu, "nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare.

Caci, luminat fiind de lumina dumnezeieasca cea nemarginita, paraseste simtirea fata de toate cele facute de Dumnezeu". Acum intelege taina sufletului, care este iubirea si bucuria ce izvoraste din aceasta, simtita ca o mangaiere si o dulceata negraite, o "betie a sufletului", "betie duhovniceasca", betie fericita si fericitoare.

Sufletul se ridica deasupra marginirii, a limitatului si contingentului, deasupra vietii si a mortii, odihnindu-se in intunericul supraluminos, prin contemplatie si rugaciunea mai presus de toata largimea. El se afunda pentru scurte clipe sau momente in oceanul luminos al iubirii divine, de unde iesind, impartaseste franturi din aceasta dragoste, lumii intregi, impodobindu-o si inmiresmandu-o. Acolo descopera ca, intradevar, dupa calitate, dragostea este asemanarea cu Dumnezeu, pe cat poate suporta firea omeneasca inaltata. Pe aceasta treapta, "iubirea este adancul (abisul) luminarii", ea daruind proorocia si pricinuind minunile.

Ea devine o ardere a inimii pentru toata creatia, pentru oameni si pentru toate fapturile. Inima izvoraste lacrimi de bucurie, dorind ca aceasta stare sa nu dispara si de ea sa se bucure cat mai multi, intreaga lume. Dragostea de Dumnezeu. Pe aceasta o canta intreaga literatura crestina, culminand cu Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul si Sfantul Isaac Sirul, mistici experimentali, care i-au gustat roadele ei indumnezeitoare. Emotia, delicatetea si sinceritatea coplesesc si innobileaza scrisul duhovnicesc. Omul traieste legatura sa cu Dumnezeu la inceput sub forma unui dor, asemenea dorului miresei de mirele sau, a dorintei de a-i fi in preajma. Lipsa acestuia ii provoaca lacrimi de dor si de tristete si dorinta de a-l revedea curand. La fel crestinul, simtind acest dor fiintial, fara de incetare sau de slabire, se curata sufleteste pentru a nu i se inchide izvoarele harului si ale iubirii, iar pe masura acestei curatiri, incepe sa simta razele mangaietoare si dulceata iubirii crescand in sufletul sau.

Depasind iubirea patimasa, egoista, de sine, el se inalta deasupra iubirii firesti sau naturale, catre iubirea crestina, duhovniceasca si apoi extatica. Se ridica prin viata curata deasupra formelor de iubire trupeasca, simtuala, in dorinta sa de a dobandi dragostea cea inalta.

Pe acest drum al iubirii, el se leapada de prietenia si iubirea fata de lume, iar pe masura acestei lepadari, creste in descoperirea si experierea lui Dumnezeu, a semenilor si a lumii, ca fiind centru si raze ale acestei iubiri. In aceasta inaintare pe "drumul iubirii", el se leapada de tot ceea ce este trupesc, material, simtual, ajungand sa imbratiseze lumea si pe semenii sai cu aceeasi dragoste si iertare pe care o are Dumnezeu fata de ei. Ajunge astfel sa iubeasca pe toti: buni sau rai, virtuosi sau pacatosi, cu aceeasi dragostea - dragostea desavarsita, dragostea lui Dumnezeu. Iubirea face din el acum un dumnezeu prin lucrare, de aceea bucuria lui o face extazul, odihna cea fericita in oceanul infinit al iubirii dumnezeiesti. Dorul isi afla implinirea, lacrimile se curata, se induhovnicesc, osteneala si nevointa isi gasesc fericita odihna. Totul, in jurul lui, este lumina si iubire, el insusi reflecta aceasta iubire. Lumea devine pentru el locul de manifestare a iubirii desavarsite, catre toti oamenii.

Daca iubirea este sinteza si culme a tuturor virtutilor, lipsa ei echivaleaza cu pierderea tuturor acestora si vietuirea in spatiul apasator al pacatului si formelor pe care el le ia in patimi. De aceea, pentru cei ce au dobandit-o, puterea dragostei aduce mangaiere si bucurie, in timp ce pentru cei ce nu o cunosc in aceasta viata, va fi chin si durere. Caci, potrivit Sfantului Isaac Sirul, dragostea lucreaza in doua feluri: pe cei ce au pazit si implinit porunca ei ii fericeste, iar pe cei pacatosi, care au calcat-o, ii chinuieste. Chinul gheenei sau al iadului este, potrivit lui, "biciul dragostei". "Si ce chin, exclama Sfantul Isaac, mai amarnic si mai cumplit decat chinul dragostei! Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera un chin mai mare decat orice chin, fie el cat de infricosator.

Caci tristetea intiparita in inima de pacatul de dragoste e mai ascutit decat orice chin". Aceasta este imparatia durerii, a intunericului si a urii, fara de sfarsit.

Izvorate din iubirea lui Dumnezeu, lumea si omul vor exista atata vreme cat vor exista suflete "ranite de dulcea sageata a dragostei de Dumnezeu si de semeni", cat timp vor exista inimi manate de dorul de a parcurge pana la capat "drumul iubirii", drumul sau scara virtutilor crestine, culminand in iubirea cea mai presus de fire, "iubirea cea dupa har", care ne uneste cu Izvorul Iubirii.

In aceasta lume si viata, insa, oricat am inainta pe acest drum minunat si indumnezeitor, ramanem doar pelerini catre iubirea desavarsita. Abia dincolo, in Imparatia iubirii si a roadelor sale, daca ne vom stradui inca de aici si de pe acum, vom cunoaste mai bine si mai mult dulceata ei, vom proba adevarul ca "dragostea este mai dulce decat viata".

Preot Ioan C. Tesu

• Patimile - boli ale sufletului
  Publicat in : Credinta
• Smerita cugetare - virtute ce nu poate fi umilita de diavoli
  Publicat in : Credinta
• Despre inima nemanioasa
  Publicat in : Credinta
• Purificarea
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: