Pana in secolul al IX-lea casatoria a fost recunoscuta pentru oamenii liberi, iar pentru sclavi pana in secolul al XI-lea, acestia din urma neavand dreptul la casatorie religioasa. Prin introducerea casatoriei civile ca obligatorie, cununia ramanand numai facultativa, de constiinta dupa spiritul laic al rationalistilor, Biserica a luat pozitie fata de aceasta situatie, casatoria civila nefiind recunoscuta fara binecuvantarea Bisericii, ci numai efectele sale civile.

Fundamentul acestei pozitii este biblic, casatoria fiind instituita de Dumnezeu in rai, Mantuitorul Hristos intarind prin participarea Sa la nunta din Cana legatura dintre barbat si femeie in casatorie, ridicand-o "din ordinea naturii in ordinea harului divin".

Biserica este aceea care vegheaza asupra sensului autentic al casatoriei, aparand intr-o lume secularizata atributele sale, unitatea si indisolubilitatea, precum si caracterul sau de Taina a Bisericii, instituita de insusi Dumnezeu. In consecinta, Biserica are dreptul sa ceara credinciosilor sai aplicarea legislatiei bisericesti, adica celebrarea Sfintei Taine a Cununiei, respectandu-se conditiile canonice pentru evitarea impedimentelor.

Toate unirile nebinecuvantate de Biserica, chiar daca a fost incheiata in prealabil casatoria civila cu observarea legislatiei civile in vigoare, nu pot fi recunoscute sub aspect canonic si moral, ele fiind considerate concubinaj.

In Romania, Constitutia din 2003 nu impune casatoria religioasa pentru validitatea unirii barbatului cu femeia, fiind suficienta casatoria civila care produce efecte juridice, garantandu-se in acelasi timp libertatea de constiinta si libertatea religioasa, fiecare fiind liber sa opteze pentru casatoria religioasa, dar aceasta numai dupa incheierea casatoriei civile.

Articolul 48 din Constitutie precizeaza: "Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti (casatoria civila, n.n.), pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor (alin. 1). Conditiile de incheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria civila (alin. 2)."

Putem observa cu usurinta caracterul facultativ al casatoriei religioase in legea fundamentala a tarii noastre si aceasta dupa incheierea actului juridic al casatoriei civile. Cu toate acestea, pentru Biserica, nu legiuitorul secular stabileste adevarata legislatie pentru casatorie, ci Dumnezeu insusi care a creat prima pereche de oameni si a intarit legatura casatoriei dintre ei.

Casatoria binecuvantata de Dumnezeu este inceputul adevaratei vieti de familie, este taina unirii barbatului cu femeia, avand ca icoana unirea lui Hristos cu Biserica Sa, pentru acest motiv Apostolul neamurilor, Sfantul Apostol Pavel, numind-o "taina mare", caci "prin casatorie (casatoria religioasa, n.n.) vin la viata urmasii imparatiei lui Dumnezeu, ai Cerului. Casatoria este creatia. Parintii sunt impreuna creatori. Casatoria, prin Iisus Hristos, este bucurie, viata, iubire, inceputul vietii vesnice. Ea este, totusi, pentru un mare numar de oameni, nu bucurie, ci interes; nu sarbatoare, ci o viata fara organizare; nu inceputul vietii vesnice, ci al sterilitatii".

Astfel, toate pasiunile omului contemporan, instrainarea sa de adevaratul sens al casatoriei, pot sa dispara daca el primeste, constient de importanta si de impartasirea harului divin, Sfanta Taina a Cununiei, unirea barbatului cu femeia nemaifiind privita ca o placere, „ci ca dragoste, bucurie, organizare, inceput al vesniciei".

Prin Sfanta Taina a Cununiei, ca mijloc obiectiv de impartasire harica, se administreaza primitorilor, sotilor, harul divin, prin mijlocirea preotului ca savarsitor. Invocarea faptului ca unii preoti, prin pacatele lor, nu sunt capabili sa savarseasca aceasta Sfanta Taina si ca nu exista, astfel, efecte harice, determinandu-i pe unii sa renunte la casatoria religioasa dupa casatoria civila, este de neacceptat.

Preotul este un organ vazut al lui Dumnezeu si mijlocitor al tainei, efectele tainei producandu-se independent de vrednicia preotului, adevaratul Savarsitor si Izvor al harului fiind insusi Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, casatoriile care nu sunt binecuvantate de Biserica prin Sfanta Taina a Cununiei, prin care se sfinteste legatura de iubire dintre barbat si femeie, nu sunt considerate valide conform dreptului canonic, pentru ca "orice legatura in afara celei binecuvantate de ea (de Biserica, n.n.), in vederea intemeierii unei familii si a nasterii de prunci este faradelege".

Biserica trebuie sa tina cont de legislatia de Stat privind dreptul matrimonial dar si Statul trebuie sa respecte dispozitiile bisericesti care se refera la casatorie, ca Taina a Bisericii. Bunele relatii existente intre Stat si Biserica, armonia intre canoanele bisericesti si legile civile au servit de-a lungul timpului ca regula. in istorie au existat perioade in care imparatii sau conducatorii diferitelor popoare au dat caracter de legi civile anumitor canoane bisericesti, unandu-le in slujba interesului comun al statelor respective Si astazi se impune cu necesitate armonizarea celor doua legislatii, existand doua casatorii, a Statului si a Bisericii. in contextul actual, in Biserica Ortodoxa, in ceea ce priveste conditiile si impedimentele la casatorie, practica bisericeasca trebuie sa respecte dispozitiile civile in materie, dar fara sa depaseasca limitele extreme ale iconomiei bisericesti.

Privind situatia din Occident, putem spune ca in Franta, in sanul Catolicismului, Codul napoleonian a impus obligativitatea incheierii formalitatilor civile ale casatoriei, ceremoniile religioase fiind facultative si fara implicatii in viata publica. Asadar, legea civila nu considera casatoria decat un contract civil, cum era precizat in acesti termeni in Constitutia franceza din 1791. Separarea intre cele doua casatorii, civila si religioasa, a-vea sa duca la o adevarata "ignoranta si indiferenta fata de celebrarile religioase". Conform articolelor organice (nr. 54), adaugate la concordatul din 1801: "Preotii nu vor da binecuvantarea nuptiala decat acelora care vor justifica contractarea casatoriei inaintea oficialului civil."

Pentru preotii care nu respectau reglementarile civile cu privire la obligativitatea casatoriei civile inaintea celei religioase, Codul penal din 1810 s-a aratat foarte sever atat pentru sotii care acceptau casatoria religioasa tara incheierea celei civile, cat si pentru preoti. Se prevedeau amenzi, iar pentru cei ce recidivau erau prevazute chiar pedepse privative de libertate (cf. art. 200), pentru prima recidiva inchisoarea era de la doi la cinci ani, iar pentru a doua recidiva inchisoare de la zece la douazeci de ani.

Separarea dintre Biserica si Stat prin legea din 9 decembrie 1905, i-a facut pe unii sa se intrebe asupra validitatii articolelor din Codul penal, 199 si 200, cerand chiar o abrogare tacita. Au existat voci care au cerut public abrogarea celor doua articole din Codul penal, cum ar fi deputatul Alain Madelin (29 iulie 1981), acesta sustinand ca prezenta celor doua articole in Codul penal al unui stat laic este nedemna, trebuind totusi sa se permita celor ce vietuiesc in uniuni libere, recunoscute legal in Franta, si care doresc evitarea consecintelor patrimoniale prin casatorie, sa celebreze casatoria religioasa pentru pacea constiintei lor.

Emil Poulat a subliniat ambiguitatea acestui punct al dreptului francez, intrebandu-se cum se poate impune casatoria civila celor care doresc sa primeasca doar ceremonia religioasa, cand Statul nu poate impune casatoria acelor persoane care traiesc in concubinaj notoriu. Aceasta situatie duce la existenta casatoriilor clandestine, prevazute de Biserica Romano-Catolica pentru cazuri extraordinare (La Croix, 26/27 august 1990).

Precizam ca pentru cazurile in care casatoriile religioase nu pot fi celebrate public, dreptul canonic catolic prevede forme discrete, secrete sau extraordinare pentru validitatea casatoriei religioase care nu poate beneficia de prezenta publica a preotului competent (can. 1116 si 1130-1133).

Codul penal din 1994 a adus o modificare, tinand cont de contestarea celor doua articole (199 si 200), inlocuindu-le cu articolul 433.21 care prevede inchisoare de sase luni si o amenda de 50.000 franci pentru preotii care „de o maniera obisnuita" celebrau casatoriile religioase fara justificarea primirii actului de casatorie civila. Prin introducerea expresiei „de maniere habituelle" (de maniera obisnuita), se observa un compromis al legislatiei penale la reactiile existente, presupunandu-se posibilitatea celebrarii religioase a casatoriei inaintea celei civile, dar pentru a se evita consecintele penale ale legii, nu trebuie ca preotul sa celebreze deliberat si aceasta pentru inaplicarea regulei privind anterioritatea casatoriei civile, ci din ratiuni serioase .

Prin urmare, Biserica nu dicteaza si nu blocheaza aplicarea legislatiei civile, asemenea unui "grup de presiune" , ea accepta legislatia civila in masura in care aceasta nu vine in contradictie cu normele sale religios-morale, iar Statul trebuie sa accepte legislatia bisericeasca in materie matrimoniala, avandu-se in vedere faptul ca Biserica este o institutie care se organizeaza si functioneaza in cadrul Statului, ca institutie recunoscuta de Stat, dar, in acelasi timp, nu trebuie ignorat de Stat si caracterul Bisericii de institutie divino-umana care se deosebeste fiintial de celelalte institutii laice ale Statului.

In final, precizam ca sustinem si in tara noastra importanta si necesitatea casatoriei religioase cu efecte civile pentru credinciosii Bisericii, modificarea art. 48 din Constitutie fiind necesara, casatoria civila putand fi celebrata pentru necredinciosi, precum si pentru cei care nu sunt membri ai Bisericii.

Lector Univ.

Dr. Iulian Mihai Constantinescu

.