Intre Persoana lui Dumnezeu si Absolutul impersonal

Atat in crestinism, cat si in budism, exista doua feluri de apofatism, respectiv apofatismul a ceea ce se experiaza, dar nu se poate defini, si apofatismul a ceea ce nu se poate nici macar experia. Ele sunt simultane.

Apofatismul experimental are si un caracter inteligibil, pentru ca se exprima, totusi, in termeni afirmativi si negativi, chiar daca aceasta inteligibilitate ramane mereu insuficienta.

Din punct de vedere crestin, fiinta care ramane dincolo de exrienta, dar pe care o simtim ca izvor a tot ceea ce experiem ca persoana. Subzistand insa ca persoana, fiinta aceasta este sursa vie de energii si acte care ni se comunica noua. Din cest motiv, apofatismul crestin are ca baza si fundament ultim persoana, el neinsemnand o totala inchidere a lui Dumnezeu in Sine insusi.

Din punct de vedere budist, apofatismul inseamna o inchidere a transcendentului in sine insusi, pentru ca lipseste persoana, ca izvor de comuniune, ca baza a legaturii dintre subiectul uman si absolut, deoarece "subiectul" uman se pierde intr-un Absolut impersonal, lipsit de viata, de iubire, de comuniune.

Dumnezeu, ca realitate ipostatica apofatica, nu este supus categoriei existentei reprezentate sau inchipuite de noi, El fiind mai presus de ea si existand prin Sine si de la Sine, are o existenta libera de orice relativitate. El este supraexistent, nu suporta existenta in mod pasiv si nu e supus, deci, nici unei pasiuni sau patimiri.

Spre deosebire de conceptia budista, in care atributele "viata", "existenta", "intelepciune" apartin exclusiv "subiectului" uman, ca realitati conventionale, din punct de vedere crestin ele nu pot exista decat daca sunt ale unei persoane supreme. in crestinism, ele nu sunt experiate ca niste lucrari lipsite de un anume suport, ca in impersonalismul budist. in acest caz, ele ne-ar co-plesi si inunda intr-un mod impersonal, involuntar si total, dar in acelasi timp si intr-un mod care ne epuizeaza sau ne anuleaza. N-ar mai exista acea Realitate ipostatica supraexistenta si suprema, ca izvor si rezerva infinita a acestor lucrari, pe care noi le primim in conformitate cu cresterea noastra voluntara in iubirea de Dumnezeu.

Definindu-Se ca Cel cu adevarat existent (Iesirea 3, 14) sau supraexistent, Dumnezeu Se infatiseaza ca realitate personala absoluta. Existenta de sine nu poate avea decat caracter personal, spre deosebire de esenta impersonala care nu poate fi suprae-xistenta. Dumnezeu transcende orice mod de existenta determinata, lucru reliefat de eternitatea Lui, care tine de plenitudinea Lui si de faptul ca nu face parte din nici un sistem de referinte, ca e mai presus de existenta. Tocmai pentru faptul ca El este plenitudinea care transcende orice determinare si devenire, ne-a putut crea si pe noi ca avand puterea de a ne impartasi de eternitatea Sa, inteleasa ca plenitudine a comuniunii interpersonale. Lumea existenta prin ea ca o eternitate impersonala, ca destinata "Absolutului" impersonal, ca una care creste si descreste continuu, asa cum invata budismul, nu are nici o ratiune si devine cu totul inexplicabila.

Pentru a gasi o conciliere intre conceptul de sunyata din budism si apofatismul crestin, ganditorul budist japonez, Keiji Nishitani, referindu-se la spiritualitatea promovata de M. Eckhart, apeleaza la conceptul crestin filosofic despre "transpersonalitatea" lui Dumnezeu, in baza caruia personalitatea nu e negata complet. Astfel, el retine ca omul este cu adevarat el insusi doar in "dumnezeire" si interpreteaza aceasta cu ajutorul termenilor moderni. El afirma, astfel, ca numai in deschiderea "Nimicului absolut" poate fi gasita desavarsirea libertatii si independentei omului, a subiectivitatii lui. Subiectivitatea nu inseamna insa subiectivitatea ego-ului, ci "aceea care izvoraste din moartea absoluta a ego-ului, din unitatea desavarsita cu Dumnezeu, Care are un caracter cu totul neobiectiv".

Se poate observa destul de usor ca solutia propusa de Nishitani nu face decat sa reliefeze in modul cel mai vizibil dependenta ganditorului de invatatura budista anatta (non-eu). Prin concluziile pe care le trage pe marginea gandirii lui M. Eckhart, Nishitani incearca, de fapt, o conciliere a conceptiei crestine despre unirea omului cu Dumnezeu cu invatatura budista despre desavarsirea omului prin identificarea lui finala cu "Absolutul" impersonal.

Folosindu-se de viziunea crestina despre necunoasterea lui Dumnezeu in fiinta Sa si pornind de la premisa budista a inexistentei unui "eu", ca entitate cu caracter vesnic in care se afla imprimat chipul lui Dumnezeu, Nishitani se grabeste sa demonstreze ca "Nimicul absolut" implica non-sineitatea sufletului, iar non-sineitatea implica "Nimicul absolut". El pierde insa din vedere conceptul crestin ortodox despre energiile divine necreate, care implica distinctia clara dintre fiinta lui Dumnezeu si manifestarea ei in afara.

Nishitani nu cunoaste aceasta distinctie, el fiind adeptul conceptului de "vacuitate universala", in baza careia nu exista nici o distinctie de "subiecte". "Subiectivitatea" ramane pentru el doar una plata, liniara si nedistincta, pentru motivul ca este aparenta si iluzorie.

Dar adevarul este un mod al fiiintei noastre, iar descoperirea lui nu este posibila decat tot printr-o fiinta adevarata, nu printr-una iluzorie, aparenta sau "goala". Noi cunoastem adevarul tocmai pentru ca noi insine suntem adevarati, pentru ca suntem in adevar, nu intr-o iluzie.

Asadar, adevarul, ca structura a insasi existentei, nu se poate ascunde individului, pentru a-l lasa "gol" si pentru a degenera el insusi intr-o "vacuitate universala". El se afla in noi insine, ca si creaturi ale aceluiasi Dumnezeu, lucru care ne intareste convingerea ca, intr-o zi, toti necrestinii, indiferent de credinta religioasa pe care o impartasesc acum, il vor redescoperi, putand reintra toti in comuniune cu Dumnezeu, Parintele nostru si Adevarul absolut.

Pr. Dr. Nicolae Achimescu