"Trecerea" iconografica la ipostasul persoanei

Problema pe care si-o punea iconografia bizantina era una si aceeasi cu cea a arhitecturii ecleziale: cum sa faci ca materialul natural sa-si manifeste posibilitatile revelatoare, sa se transfigureze in carnea "Logosului" vietii de dincolo de spatiu, de timp, de stricaciune si de moarte. Sau, mai concret: cum sa reprezinti prin desen si culoare, nu natura, nu entitatile individuale stricacioase si mortale, ci ipostasul persoanelor si lucrurilor acel mod de existenta care ipostaziaza fiintele in viata cea adevarata.

Oricum, Icoana bizantina nu este o creatie "ex nihilo". Cele facute de ea pentru a formula adevarul teologic, le-a facut si Biserica pentru a-si manifesta arta: ea a asumat carnea istorica concreta a epocii, transfigurand asomptiunea/asumarea in revelare a evenimentului mantuirii, revelatie de-a pururi prezenta si imediata "acum si pururea si in vecii vecilor".

Carnea istorica a Icoanei bizantine este pictura romana a primelor veacuri ale Bisericii si mai ales radacinile ei elenice: aceste radacini ale artei grecesti antice modeleaza o tehnica permitand abstragerea marcilor individuale sau circumstantiale ale persoanei sau ale obiectului reprezentat si par-venind astfel la inaltarea de la concret la viziunea directa a ratiunii sau a esentei lor. Artistul grec antic nu urmarea reprezentarea cat mai fidela a modelului natural, adica reproducerea lui artificiala, ci acel gen de efigie care face cu putinta o viziune dinamica si personala, o vedere constienta a lucrurilor. Astfel, "opera de arta, statuia, slujeste la masurarea frumusetii modelului natural, nu invers". Opera de arta este statuie, intrucat ea ofera fericirea, bucuria adevaratei viziuni a lumii, permite contemplarea obiectului in ratiunea lui de a fi, aduce lucrurile sensibile la realitatea lor rationala care pentru grec e mai reala decat impresia circumstantiala: arta ofera un mod de viziune care explica lumea.

 

In felul acesta, arta greceasca antica "netezeste terenul" iconografiei bizantine. Pictura romana, care se intercaleaza istoric, este ea insasi precursoarea Icoanelor bizantine, in masura in care pastreaza (chiar si in decadenta) elemente organice care prelungesc expresia plastica greceasca, facand in acelasi timp sa progreseze tehnica, mai ales cea a frescei. insa iconografia bizantina, chiar daca ar fi adevarat ca prelungeste organic viziunea si explicatia elenica a lumii in reprezentarea plastica, inseamna deopotriva o depasire radicala, o transformare radicala a semnelor fundamentale ale artei grecesti. Iar aceasta se intampla fiindca Icoana bizantina poarta amprenta unei cosmologii si ontologii cu totul diferite de cele ale antichitatii grecesti.

Oricum, in traditia si tehnica elenice, iconograful bizantin reuseste si el sa depaseasca opacitatea sensibila, marcile individuale si circumstantiale ale persoanei sau obiectului reprezentat. Totusi, aceasta depasire nu vizeaza manifestarea ideii de fiinta, inaltarea existentei reale la "universalul" ideal. Pentru iconograful bizantin, unica realitate existentiala dincolo de stricaciune si de moarte este persoana, depasirea dinamica a individualitatii, acea depasire care intemeiaza schimbarea modului de existenta. Nu mai e vorba aici de ridicarea concretului la universalitatea abstracta a unei idei "metafizic" date si accesibila numai intelectual. Ci este vorba de posibilitatea participarii concretului - carnea individuala a omului si carnea lumii - la "viata cea adevarata" a alteritatii personale si a libertatii in afara oricarui determinism natural. in Icoana, iconograful reprezinta modul personal de existenta care este iubirea - comuniunea si relatia -, singurul mod care intemeiaza alteritatea si libertatea existentiale ca eveniment de viata si ca ipostas de viata.

Dar cum sa faci ca sa reprezinti cu mijloacele materiale ale expresiei plastice un mod de existenta care, desi nu suprima individualitatea materiala, aboleste totusi autonomia ei existentiala, spatiul dimensional al contradictiilor si al separatiilor individuale, timpul masurabil al succesiunii anteriorului si uj. teriorului? Aceasta reusita nu se poate explica fara geniul pictural al marilor "maestri" bizantini. Tehnica Icoanei (limitare la doua dimensiuni, refuzul "profunzimii" spatiale si al succesiunii temporale a evenimentelor prezentate, folosirea culorilor, a atitudinilor, a formelor si fundalului) aduce "abstractia" elenica la un nivel uimitor de expresivitate, unde concretul actioneaza ca simbol al dimensiunilor universale ale vietii, contribuie - punandu-le impreuna, armonizandu-le, impacan-du-le - la experientele partiale de participare la unicul mod universal de existenta, care e alteritatea persoanei, asa cum se implineste ea in cadrul comuniunii si al relatiei.

Totusi, Icoana bizantina nu este numai o propunere picturala, un rod individual al artistului, oferit pentru a semnifica o participare personala si o referinta simbolica la universal. Ea este propriu-zis expresia si manifestarea unei comune atitudini de viata, ale unei "liturghii" a vietii pe care artistul intreprinde s-o zugraveasca, abstragand pe cat se poate elementele interventiei lui individuale. Bizantinii au constiinta ca Biserica este cea care zugraveste icoanele "cu mana" pictorului. Astfel, tehnica abstractizarii nu este un exercitiu individual de dexteritate care permite depasirea concretului si circumstantialului, ci o asceza care supune arbitrariul individual unui tip iconografic dat, la formarea caruia a contribuit experienta ascetica a maestrilor anteriori ai artei, acordata la experienta universala a Bisericii.

Or, supunerea viziunii individuale unui model iconografic dat nu-l priveste doar pe artist, ci si pe cel ce contempla icoana. Aceasta din urma nu propune nicidecum o vedere "rezonabil" desavarsita si ideala a fiintei, ci cheama la comuniunea si relatia imediata cu ceea ce este reprezentat, intr-o trecere dinamica spre model, adica spre ipostasul a ceea ce e reprezentat. Iar trecerea aceasta presupune supunerea rezistentelor individuale (a sentimentelor individuale, a emotiilor estetice individuale, a referintelor intelectuale individuale) ca sa se degaje posibilitatea relatiei si participarii personale. Modelul iconografic dat functioneaza exact ca o ocazie si un ajutor: el permite depasirea viziunilor individuale si realizarea trecerii personale la ipostasul (si nu la fenomenalitatea) celor reprezentate. De aceea spunem si ca iconografia bizantina nu "impodobeste" templul, ci functioneaza organic, in polifonia evenimentului euharistie, in referinta existentiala la implinirea ipostatica a vietii.

Tehnica icoanelor ramane de neinteles, daca ele nu sunt traite liturgic (prin primirea activa a chemarii sau a frumusetii lor), daca nu exista afirmatie personala a marturiei plastice a prezentei imediate a intregului corp eclezial - a celor in viata si a defunctilor, a Bisericii militante si a Bisericii triumfatoare - in unicitatea euharistica a Bisericii. Cu alte cuvinte, tehnica "abstractiei" in iconografia bizantina este mult mai mult decat o "maniera": ea exprima si realizeaza asceza Bisericii. Atat artistul cat si cel ce priveste icoana, limitandu-se si unul si celalalt la regulile ascezei - modelul iconografic dat - sunt eliberati, dincolo de orice ingradire, de posibilitatile de abstractie pe care le ofera chiar acest model, adica de posibilitatile de renuntare dinamica la orice perspectiva individuala asupra fiintelor, acele posibilitati de a se raporta si a se acorda la viziunea persoanelor si a lucrurilor pe care o are intreaga Biserica.

Exista reguli obiective pentru iconograf care ii indica cum sa astearna "primul strat" al icoanei, cum sa adauge "carnea" si sa produca "atenuarea" pastrand primul strat pentru "umbre", cum sa faca ochii, gura, si cum sa adauge la sfarsit "luminile". Sunt reguli nescrise si totusi absolut precise, care nu se invata teoretic ci sunt transmise ca o experienta de viata si de asceza, de la maestru la ucenici. Studiind arta, ucenicul este condus de maestru in viata Bisericii si in adevarul ei. El posteste, isi exercita abnegatia si devotiunea, pentru ca icoana lui sa fie o creatie a Bisericii, nu o opera iscata de inventivitatea lui individuala, pentru ca Biserica sa poata recunoaste in opera lui modelul adevarului ei. Regulile obiective si modelul consacrat al icoanei subordoneaza viziunea pictorului, viziunea lui individuala asupra adevarului iconografic, ideea lui si conceptia proprie, unui mod de a vedea care este un eveniment de comuniune. Pictorul nu zugraveste realitatea asa cum el o vede cu ochii lui naturali, ci o semnifica prin simboluri care sunt modelele comune ale constiintei ecleziale. "Crearea icoanelor nu este o inventie a pictorilor, spune hotararea celui de-al saptelea Conciliu Ecumenic, ci o legislatie si o traditie aprobate ale Bisericii catolice. Ea ramane deci conceptia si traditia lor (a sfintilor Parinti), iar nu ale pictorului. Pictorul nu pune decat arta sa. Este limpede ca regulile apartin Sfintilor Parinti care le-au definit".

Paradoxul - pentru cel ce nu a gustat experienta ecleziala -este ca supunerea artistului fata de modelele iconografice date nu limiteaza inspiratia si initiativa creatoare, nu este un soi de "cenzura" si de castrare spirituala impuse talentului si capacitatilor artistului. Dimpotriva, cu cat este mai eliberat de stimu-lentii lui estetici individuali, cu atat se reveleaza mai clar alteri-tatea personala a operei sale si cu atat ansamblul Bisericii recunoaste mai mult in acea opera persoanala propriul ei adevar universal. Iconografia bizantina i-a prilejuit astfel artei salturi uimitoare, pe masura indraznelii inovatiilor pur picturale si a nivelului de sensibilitate care caracterizeaza scolile si tendintele.

 

S-ar cuveni poate sa adaugam aici ca iconografia ecleziala presupune, din partea pictorului, o cunoastere integrala si serioasa a picturii "profane", si competenta lui in acest domeniu. Se stie ca ucenicii iconografi suportau indelungate si dificile "studii" de compozitie a peisajului si a portretului, inainte de a ajunge la Icoana. Ei cunosteau foarte bine secretele artei picturii si se exersasera cu multa grija in arta aceea, inainte de a se supune regulii iconografiei. Ca in toate celelalte domenii ale vietii Bisericii, si aici depasirea fizicului se face nu intr-o maniera abstracta si intelectuala, ci cu o fidelitate absoluta fata de natural, in justa cunoastere si in justa studiere a rezistentelor si posibilitatilor naturii. Creatia transfigurata a Bisericii nu reprezinta o transformare ontologica, o dematerializare sau o spiritualizare a naturii, ci transformarea ei existentiala. Natura ramane neschimbata. Ce se schimba este modul ei de existenta. Dematerializarea si spiritualizarea naturii nu sunt decat conceptii intelectuale, care au ca realizare existentiala imitarea "etica" a modelului ideal, iar ca reprezentare plastica alegoria formala si analogica, pe cand transformarea naturii nu poate fi dobandita, in viata si in arta plastica, decat prin asceza libertatii, pe calea pocaintei. Reusita cea mai mare a iconografiei bizantine este aceea de a fi scapat de primejdia "idolilor intelectuali", ramanand credincioasa "identitatii" naturii si "alteritatii" transformarii ei existentiale: "Ea reprezinta alteritatea, alteritatea ca asemanare".

Atentia si fidelitatea ascetica fata de natural, atunci cand ne referim la transfigurarea lui existentiala, apar si mai pregnant daca vom compara iconografia greaca (sau bizantina, cum ii spunem azi) cu cea ruseasca. Dar aceasta este o tema delicata si sensibila.

Am spus ca exista o regula - un canon - in iconografia bizantina. Folosirea acestei reguli este conditionata de supunerea artistului. Conditia aceasta - care "distinge" perspectiva personala de experienta ecleziala - supune viziunea individuala, dar in acelasi timp dovedeste catolicitatea (in sens etimologic, n. tr.) a persoanei, fara a ajunge la un model impersonal.

Iconografia ruseasca nu depaseste intotdeauna ispita modelului teoretic, a "manierei" formale. in fata unei icoane ortodoxe rusesti, foarte adesea, nu gasesti marturia transfigurarii existentiale a naturalului, ci ideea transfigurarii, data la modul formal, decorativ. Schematizarea inlocuieste fidelitatea fata de natural si tinde a da impresia spiritualizarii si dematerializarii: cutele vesmintelor nu corespund realitatii unui trup sub haine, atitudinea trupurilor si miscarile lor nu sunt naturale, ci geometric schematice, luminile se rasfira, aproape se identifica cu culoarea, pentru a da impresia, din nou, a unei maniere luminoase intrinseci. Este greu sa descrii prin cuvinte aceste diferente reale. Si totusi ele ni se impun, atunci cand comparam o icoana greceasca si una ruseasca.

Aceasta singularitate face ca iconografia ruseasca sa-i fie mai accesibila omului occidental contemporan. Ea corespunde felului in care un european intelege, prin propria-i traditie, abstractizarea ca pe o spiritualizare si o dematerializare. Iar aceasta atitudine are legatura si cu alte forme proprii vietii si teologiei ecleziale rusesti, cum ar fi stilul baroc care a dominat arhitectura bisericilor rusesti, muzica liturgica cotropita din plin de sentimentalismul "armoniei" asa cum Occidentul a conceput-o, ori tendintele "sofiologice" ale teologiei ruse, atat de apropiate de misticismul vestic.

Christos Yannaras

• Acatistul Maicii Domnului - Icoana Sporirea Mintii
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Maicii Domnului - La icoana Plangatoare de la Boian
  Publicat in : Acatiste
• Icoana, deosebirea intre ea si idol
  Publicat in : Dogma
• Icoana Schimbarii la Fata
  Publicat in : Schimbarea la Fata
• Icoana in lumea de astazi
  Publicat in : Editoriale