Adevarul ca act comunitar

Adevarul ca act comunitar Mareste imaginea.

Într-o epocă a orgoliului nemăsurat și a îndreptățirii aproape nemărginite a părerilor proprii, ar fi de folos pentru noi să înțelegem de ce avem nevoie să ne smerim și să încuviințăm să primi învățătură unii de la alții. O povestire cuprinsă în Proloage zice că "Se spune că era un preot sfânt si curat, iar, cand slujea Liturghia, vedea ingeri de-a dreapta si de-a stanga sa. Dar, el deprinsese slujba Liturghiei de la eretici, pentru ca era neinvatat si neiscusit la dumnezeiestile Taine si la cuvinte. Deci, cand slujea Liturghia, in neiscusinta si nerautate zicea si ceea ce era gresit si nu stia aceasta. Iar, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, a venit la dansul un oarecare diacon, care stia dumnezeiestile Scripturi. Deci, s-a intamplat preotului acestuia, fiind diaconul de fata, de a facut Sfanta Liturghie. Si a zis diaconul catre preot: "Acestea pe care le zici, nu sunt ale credintei celei drepte, ci eretice sunt, adica ale potrivnicului lui Hristos." Insa preotul nadajduindu-se ca vedea pe Sfintii ingeri cand slujea, nu lua aminte la cele zise de diacon. Iar diaconul nu-l slabea pe el, zicandu-i: "Parinte, te ratacesti, pentru ca Biserica ortodoxa a lui Dumnezeu nu primeste pe cei ce zic cuvintele acestea."

Deci, dupa ca a vazut preotul ca in acest chip este ocarat si mustrat de diacon, pe cand slujea chiar Liturghia, si a vazut, dupa obicei, pe Sfintii ingeri in preajma sa, atunci i-a intrebat pe ei, zicand: "De vreme ce diaconul acesta ma ocaraste pe mine, ce trebuie sa fac?" Si i-au zis ingerii: "Sa te lasi, ca bine te sfatuieste." Iar preotul a zis: "Dar voi, de ce nu mi-ati spus mie?" Zis-au lui ingerii: "Dumnezeu a randuit ca oamenii, pe oameni sa-i indrepteze."

Noi ne luăm învățătura unii de la alții, nu trebuie să ne bizuim pe o intervenția angelică, cineva din cer ne-ar transmite-o, mai ales dacă susținerile noastre ar fi în răspăr cu ceea ce cred oamenii. Chiar în momentul în care au fost învățați care au avut revelații, care au primit învățătura lui Dumnezeu, ceva nou legat de disputele vremii lor, ei au legat această noutate tot de învățătura veche, au pus-o în consens cu tradiția, cu ceea ce exista deja. Criteriul nu a fost revelația venită din cer, ci sinodalitatea, acceptarea celorlalți membri ai comunității, ceva nou în raport cu tradiția, dar care venea nu ca s-o răstoarne, ci s-o completeze în acele locuri care nu fuseseră dezvoltate de înaintași.
Dumnezeu nu are o relație privilegiată numai cu un om, pe care îl pune deasupra semenilor săi, cărora le poate impune cuvântul său în baza unei pretinse cunoașteri venite direct de la îngeri. Căci și Pavel le spune galatenilor: " Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!". Adevărul este un bun pentru întreaga comunitate în care se află, în confruntare cu ea și cu tot ce avea deja realizat în materie de cunoaștere acea comunitate înainte de a primi revelația.

Nu trebuie să te consideri un privilegiat, care primești o învățătură directă de Sus, de la îngeri, căci asta înseamnă să te pui deasupra oamenilor, și faci o pregătire pentru erezie, pentru că nu mai ții cont de învățătura care deja există, în numele unei primiri directe a unei revelații personale. De aceea, tot ce avem ca învățătură creștină noi avem să punem împreună, într-o comuniune pe care o avem cu toții, și care să ne ajute să ajungem la această învățătură. Adevărurile de credință se discută și se stabilesc în comun. Nu există mântuire fără adevăr, iar acest adevăr nu este o proprietate a mea, nu e ceva ce eu am, și alții nu, ci e ceva de care mă co-împărtășesc de la Biserică, și pe care eu îl pot îmbogăți numai în măsura în care sunt în consens cu toți înaintașii mei, cu strămoșii, cu Biserica. Când am o anumită opinie într-o problemă care încă n-a fost suficient dezbătută, și nu există încă o poziție clară, trebuie să fiu atent dacă ea este în concordanță cu ceea ce au spus Părinții, și atunci da, o păstrez și merg mai departe. Dacă nu, încerc să mă lămuresc, să mă opresc, să-mi dau seama că sunt pe alături, trebuie să mă opresc și să cer sfat.

Din păruta încredințare de un adevăr venit de sus s-au născut toate ereziile. Iar acum sunt mult prea puțini cei care mai iau în seamă ceea ce spune Biserica. Fiecare își construiește, pentru nevoile proprii, o credința fără să țină cont de ceea ce scrie în dogme și canoane, fiecare își face o credință a lui, în care preia selectiv ce îi convine, elimină ce vrea, după gustul propriu. Ne e mai la îndemână așa. Dar este și o lene intelectuală la mijloc. Nu cunoaștem bine dogmele, dar avem orgoliul de a fi originali într-un domeniu în care oricum nu putem fi originali decât înăuntrul adevărului, altfel este o originalitate falsă dacă noi suntem în falsitate.

De obicei mergem pe îndreptățirea subiectivă, pe convingerea intimă că am dreptate în ceea ce spun, ca și cum aș fi avut o revelație de sus și mi-ar fi fost date acele cuvinte în adevărul cărora cred. Cei sfinți, care se învrednicesc cu adevărat să vadă îngeri, nu au ambiția dreptății proprii. Ei sunt gata să își pună la îndoială cunoașterea pe care o au, și să renunțe la ea, atunci când sunt indicii clare că este ceva greșit acolo. Ei pot accepta senin că au greșit, își pot schimba părerea, nu fac caz de sfințenia vieții lor și nici de vedeniile pe care le au. Noi ceilalți, fără să putem cuteza la o asemenea îndreptățire, suntem mult mai fermi și mai hotărâți în a ne păstra pozițiile.

De ce oare facem asta? Pentru că avem orgoliul prostesc de a ne face proprietarii adevărului, în loc să ne punem în slujba lui, și să căutăm modalitățile de a ne apropia de el, atunci când l-am găsit, și să facem cumva să îl vestim și semenilor noștri. Ne considerăm deasupra lor și de aceea nu mai suntem capabili să ne acceptăm greșelile și să ne îndreptăm.

Pare să se nască de aici, în mintea omului contemporan, conformismul cel mai plat și mai lipsit de valoare, căci îmi interzic orice gând novator, elimin orice șansă de schimbare, mă mulțumesc să repet, docil, tot ce s-a spus și înaintea mea. Dar putem vedea astfel găsirea adevărului numai dacă ne ambiționăm să căutăm noutatea și diferitul, indiferent de prețul pe care-l au. Iar prețul pe care nu trebuie să-l plătești niciodată este adevărul.

Adevărul nu este proprietatea mea sau a ta, ci este comunitar. Adevărul nu este un set de propoziții pe care eu le dețin și le opun părerilor celorlalți, pe care încerc să-i conving, prilej cu care îmi arăt capacitățile cognitive. Mai degrabă ar trebui văzut ca o treabă întreprinsă împreună, o con-lucrare între persoane care-și recunosc failibilitatea, dar vor să colaboreze de bună credință. Mesajul acestei povestiri de Pateric este că dacă aș avea o viață sfântă și dacă ar coborî chiar îngeri din cer să-mi vorbească direct, pot să mă aflu în eroare. Prin urmare, eu nu mă pot lua după ideile minții mele, dacă nu le pun în acord cu cele ale comunității bisericești, dacă nu sunt gata să accept că pot greși și să fiu gata să primesc adevărul.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
124 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

13 Decembrie 2018

Vizualizari: 411

Voteaza:

Adevarul ca act comunitar 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

adevarul minciuna

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE