Recenta inaugurare a noii piste a Aeroportului din Iasi, moment (prea) indelung asteptat de locuitorii celui mai mare oras de la granita estica a Uniunii Europene, a fost nu doar prilej de bucurie, ci si de inevitabile carteli. Inevitabile, spun, intr-o societate in care dezbinarea, calomnierea, punerea de bete in roate au devenit sporturi de masa. De fiecare data cand s-a facut ceva bun in acest oras au existat, de aceea, voci care au numarat, cu stiintifica precizie, si minusurile reale, dar si nodurile din papura. Intre altele, in cazul aeroportului, unii au numarat la capitolul "bile negre" prezenta clericilor care, la cererea organizatorilor, au binecuvantat aceasta lucrare. Mai mult, cu ocazia aceasta s-a transmis preotilor respectuosul, dar categoricul indemn de a ramane, pe viitor, in biserici.

Cu atat mai de neinteles, cel putin pentru mine, acest indemn, cu cat aceleasi voci sustin, in masura mai mare sau mai mica, ca este necesara o mai consistenta prezenta a Bisericii in societate, in tumultul cotidian, in strada, chiar. Sa iasa din "ghetoul liturgic", in care fusese exilata de comunisti, si sa vina catre cei din afara spatiului sacru, iar nu sa-i astepte pe acestia sa calce pragul lacaselor de cult. Sa ia atitudine in chestiunile arzatoare ale societatii romanesti, sa se pozitioneze vizavi de marile provocari de ordin social sau chiar politic. Indemnuri de genul acesta am auzit nu o data, mai ales de la intelectualii activ implicati in viata cetatii.

Voi reveni, ulterior, la chestiunea rolului si locului Bisericii in societate. Deocamdata sa mai zabovim pe aeroportul din Iasi (inainte de decola spre alte zari!), unde, la momentul inaugurarii, problema ar fi fost - ca sa mergem pana la capat pe firul reprosului -, ca, prin prezenta fetelor bisericesti, s-ar fi asigurat cateva procente in plus festivismului exacerbat al unor politicieni dornici sa puncteze electoral cu fiece "realizare" (care, foarte adevarat, de altfel, ar trebui plasata in registrul normalitatii, al datoriei implinite, nu in cel al faptului de exceptie, al eroismului administrativ; cum tot atat de adevarat este ca, la vremurile pe care le traim, cand cineva implineste cu brio o lucrare publica, chiar ca merita toata aprecierea!). Daca am pleca de la premisa de "buna intentie" a celor critici, atunci am putea intelege, din admonestarile primite, ca s-ar dori ca Biserica sa fie protejata, sa nu fie expusa unor situatii publice interpretabile, nu tocmai in concordanta cu statutul ei. Dar lucrurile sunt extrem de simple din perspectiva ecleziala: acolo unde este chemata sa aduca rugaciune si binecuvantare, Biserica nu poate refuza (decat daca ar fi pusa in situatii imorale, necrestinesti, de genul binecuvantarea unui bordel). O pista de aeroport, un sediu de firma, un teren de sport sunt lucruri utile omului si pot fi binecuvantate prin stropire cu apa sfintita (agheazma) asa cum se procedeaza in cazul unei case, a unei fantani sau a unui ogor. Iar slujba are, in structura ei, acelasi grad de "festivism" (a se citi randuiala) la binecuvantarea unui aeroport ca si la cea a unei garsoniere.

Dumnezeu este invocat ca sa sfinteasca si sa binecuvinteze nu doar omul ca persoana, ci si intreaga viata a acestuia, lucrarea sa, locul unde vietuieste si munceste. Nu putem limita aria de actiune a lui Dumnezeu la perimetrul desenat de zidurile unei biserici. Acesta este, astazi, mai degraba visul neomarxistilor, a secular-umanistilor sau cum s-or mai autointitula. Si Hristos a fost certat aspru de carturarii vremii ca mergea in locuri si in case unde nu s-ar cuveni sa mearga (v. Marcu 2, 16 s.a.). Sa nu uitam ca prima minune a facut-o la o nunta, unde a prefacut apa in vin pentru ca mesenii sa nu intrerupa petrecerea (sau festivitatile!). Scandalos, nu? Iar faptul ca a "smintit" pe unii, nu L-a impiedicat pe Fiul lui Dumnezeu sa-si implineasca misiunea si sa binevesteasca oriunde si tuturor Evanghelia, indiferent de rang, de gradul de moralitate sau de numarul celor prezenti cand le vorbea. Or noi, in Biserica, alt model nu avem decat pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Si trebuie - nu e optional - sa urmam si "sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni" (Faptele Apostolilor 5, 29). Cu riscul de a supara pe unii sau de a scandaliza pe altii.

De la corabie la avion
Tema aceasta, a prezentei Bisericii in societate este una extrem de actuala. Pe de o parte, cum spuneam, sunt asteptari mari de la Biserica, mai ales in plan social-umanitar. Ba chiar, la extrem, s-ar dori sa se faca din aceasta o institutie eminamente filantropica, golindu-o de ceea ce reprezinta esenta ei (o scurta definitie, in acest sens, de la Sfantul Gherman, Patriarhul Constantinopolului: "Biserica este cerul pe pamant, in care locuieste Dumnezeul cel ceresc"). Pe de alta parte, unii doresc inlaturarea cu totul a oricarei prezente bisericesti in societate, reducerea vietii religioase strict la nivel privat. Iar loviturile aplicate sistematic Bisericii urmaresc tocmai intimidarea ei si, prin scaderea credibilitatii, izolarea ei in societate. In tot acest iures mediatic, corabia Bisericii este chemata insa sa navigheze avand, in continuare, Cerul drept reper.

Critici si comentarii au fost si vor fi pana la sfarsitul veacurilor. Unele (care nu sunt simple calomnii) sunt demne de a fi luat in seama, intrucat atrag atentia asupra unor scapari sau neajunsuri, mai ales de ordin moral. Sunt, altfel spus, prilej de a indrepta anumite situatii de nedorit ce pot interveni in latura umana sau in dimensiunea institutionala a Bisericii. Altele sunt semnele ignorantei teologice sau inculturii liturgice. E cazul, spre exemplu, al celor care sustin compatibilitatea incinerarii cu inmormantarea crestina. Aici prea multe nu sunt de facut, cei care dau cu piatra nu au, indeobste, aplecarea de a primi explicatii si de a studia ce presupune, de fapt, un act liturgic. Desi progrese s-au mai facut, in timp. Macar nu mai sunt acuzati crestinii, precum in primele veacuri, ca, in timpul slujbelor, ucid prunci pentru a le manca trupul si a le bea sangele! Dar sunt si multe alte categorii de critici. Una este a celor care proiecteaza neimpliniri si neputinte personale asupra slujitorilor unui Dumnezeu care s-ar face vinovat de toate relele din viata lor. Altii cauta sa inghesuie viata bisericeasca in patul procustian al unor paradigme economice, politice, culturale etc. Este cazul, cel mai adesea, al celor care vad in Biserica o mega-afacere sau o sursa de putere.

In orice caz, indiferent de critici, de atacuri sau de calomnii, Biserica va continua sa-si implineasca lucrarea (scandaloasa, in ordine evanghelica) de a-L aduce pe Dumnezeu in mijlocul oamenilor, straduindu-se a-i ridica pe oameni la Dumnezeu. Sigur ca asta va deranja in continuare. Sigur ca vor fi multe alte rastalmaciri ale actiunilor ei (sau simple neintelegeri). Multi au un soi de "biserica" in mintea proprie pe care ar vrea sa o vada si in realitate. Dupa chipul si asemanarea lor. Biserica insa are propriul ei Cap si Acela este Hristos. Si tocmai pentru ca este "conectata" la dumnezeire, ea este sansa noastra de a strapunge limitele si neajunsurile acestei lumi. Singura sansa reala si validata de atata "nor de marturii" (Evrei 12, 1).

Apropo insa de aeroport si de binecuvantarea unui astfel de loc. Parintele Rafail Noica, fiul filosofului Constantin Noica, in ultima sa conferinta, sustinuta la Cluj, anul trecut, a folosit o imagine. aeronautica spre a ilustra rolul Bisericii in viata unui crestin. "Celalalt Noica" a spus chiar asa: "Gandul meu este ca trebuie sa folosim Biserica,ca o pistade decolare.Cata vreme traim toate cele din Biserica doar ca oranduiala, vom ramane numai pe pista de decolare,dar lucruri mult mai mari neasteapta (.). Cand ajungi sa traiesti mai deplin, toate randuielile Bisericii nu vor fi decat o trambulina din care sa faci saltul catre viata vesnica." Poate cea mai veche imagine asociata Bisericii este aceea de corabie a mantuirii. Corabia era, acum doua mii de anii, cel mai modern mijloc de transport. Acum, progresul tehnologic ne ajuta sa largim aria simbolurilor, folosind si alte metafore, cum este cea a aeroportului. A aeroportului lui Dumnezeu! E ceva rau in asta?

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

• Dumnezeu Cuvantul, sfinteste creatia prin cuvantul si fapta Sa omeneasca si a omului
  Publicat in : Dogma