In Pateric gasim pe de o parte indemnul de a fugi de oameni (dat de avva Macarie avvei Isaia), iar pe de alta parte marturisirea "De la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim" (avva Antonie). Asadar, cum se impaca fuga de oameni cu trairea in mijlocul semenilor?

Fuga de oameni este o chemare spre noi insine. O chemare care duce la vederea pacatelor si la pocainta pentru ele. E o modalitate de readucere la normalitate a naturii umane alterata de pacat.

Aceasta fuga nu este recomandata tuturor. Ea nu e o solutie perfect valabila pentru intreg neamul omenesc. Sunt persoane care se pot indrepta datorita unui cuvant rostit de un apropiat, a unei fapte savarsita de un semen, deci in mijlocul lumii.

Dar avand in vedere ca Mantuitorul a simtit nevoia ca om, sa Se insingureze de oameni si sa ramana cu Sine Insusi pentru a comunica mai intim cu Parintele Sau, e bine ca si noi sa ne retragem din cand in cand din lume. Oricat de agitata ar fi viata, oricat de mare ar fi stresul, trebuie sa ne gasim vreme sa ramanem cu noi insine. Sa ne uitam in adancul nostru si sa vedem ce necuratii s-au adunat acolo si sa le indepartam.

Trairea in mijlocul semenilor este o invitatie de a iesi din noi, din lumea noastra, ca sa putem ajuta orice semen. Orice gest de iubire, cat de mic ar fi, pentru Dumnezeu e un lucru mare. Sa nu uitam ca El ne vede mari din cele mai mici acte de iubire.

Atat fuga de oameni, cat si trairea in mijlocul lor, au drept tinta transformarea launtrica.

Cuvintele "De la aproapele vine viata si moartea", eu le vad a fi interpretate in sensul ca, daca intalnirea cu o persoana naste in mine ganduri pacatoase, inseamna ca eu insumi nu sunt curat. Iar intalnirea intr-o astfel de stare imi aduce cadere, deci moarte. Dimpotriva, daca intalnirea cu cineva imi aduce bucurie, intalnirea e datatoare de viata.

Doresc sa scot in evidenta faptul ca viata sau moartea nu sunt date de semeni, ci de starea in care eu ma aflu. Afirmatia "De la aproapele vine viata si moartea" este certificarea starii in care eu sunt prezent. Daca aproapele imi aduce viata, inseamna ca sunt un om bine placut lui Dumnezeu. Ca am ajuns sa ma bucur de cel care imi face rau, ca de cel care imi face bine. E dovada faptului ca am ajuns sa iubesc precum iubeste Dumnezeu. Iar daca aproapele imi aduce moarte, e semn ca sunt strain de iubirea lui Dumnezeu.

Aproapele ne arata cum suntem. Cand iubirea de sine este prezenta in noi, avem o iubire bolnava nu doar fata de propria persoana, ci fata de tot omul. Astfel, orice intalnire aduce moarte. Nu mai vrem binele aproapelui nostru, ci numai binele nostru. Iubirea irationala fata de propria persoana este extinsa si in relatiile cu ceilalti.

Insa atunci cand omul leapada voia si gandurile proprii pentru a face voia si gandirea lui Dumnezeu, inseamna ca a alungat iubirea de sine, si se roaga lui Dumnezeu sa fie mantuit aproapele, chiar daca acesta este cel care ii face rau.

In concluzie, daca suntem iubitori de sine, nu putem fi iubitori de aproapele si de Dumnezeu. Iar aproapele ne va aduce moartea. Insa daca vom reusi sa-l iubim pe aproapele si pe Dumnezeu, vom inceta sa ne mai iubim pe noi insine, iar aproapele ne va aduce viata.

Adrian Cocosila

.

• Despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Predici de duminica
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Credinta
• Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Duminica a 25-a dupa Rusalii