Dragostea de aproapele in invatatura Parintelui Iosif Isihastul

Dragostea de aproapele in invatatura Parintelui Iosif Isihastul Mareste imaginea.

Invăţătura Părintelui Iosif Isihastul (1898-1959) despre iubirea de aproapele e nemijlocit legată de predania Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei patristice, dar are şi o noutate a ei, izvorâtă din slujirea sa de stareţ şi duhovnic şi din trăirea lăuntrică.

Este izbitor faptul că mai tot ce spune Părintele Io sif Isihastul despre iubirea de aproapele e legat de viaţa mănăstirească si totuşi cuvintele sale răzbat dincolo de zidurile mănăstirii şi de ele se folosesc şi cei care trăiesc în mijlocul lumii. Pentru că viaţa călugărească este - sau s-ar cuveni să fie - o icoană pentru toţi creştinii şi chiar pentru întregul neam omenesc.

In traiul creştinesc, legătura de dragoste dintre fraţii de credinţă este fundamentală, de aceea multe învăţături ale Părintelui Iosif privesc felul în care se cuvine să ne purtăm ca să păstrăm legătura iubirii (cf. Rom. 12, 10), pe care diavolul caută necontenit s-o strice; pierderea ei aduce numai rele atât pentru întreaga obşte, cât şi pentru fiecare mădular al ei.

Să nu judecăm pe aproapele nostru
Pentru Părintele Iosif, marele vrăjmaş al iubirii de aproapele este judecarea Iui, care ori nu Iasă iubirea să lucreze, ori rupe legăturile ei. Cel care ia aminte la păcatele şi neputinţele fratelui se face împreună-lucrător cu cel rău, care nimic altceva nu voieşte decât să-i facă pe oameni să se duşmănească şi să strice legătura iubirii dintre fraţi, ca să poată pune stăpânire pe sufletele lor şi să-i facă jucăria răutăţii şi vicleniei sale (Scrisoarea 15). Cel care îl judecă pe fratele său pierde pe dată harul şi puterea de a săvârşi binele (Scrisoarea 3).

Judecarea celuilalt este strâns legată de îndreptăţirea de sine; adică, pe de o parte, de faptul că omul se socoteşte pe sine drept - aşadar măsură şi dreptar de virtute -, iar, pe de altă parte, de faptul că-şi îndreptăţeşte păcatele şi slăbiciunile sale. De aceea, cea mai bună cale de a ne feri să judecăm pe altul este să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne vedem patimile şi neputinţele noastre, şi pe noi să ne judecăm şi să ne osândim (Scrisoarea 3).

Omul trebuie să fie cu totul orb la metehnele celorlalţi (Scrisoarea 3) şi să aibă ochi numai pentru ce-i bun în ei, căci Dumnezeu l-a înzestrat pe fiecare cu un anume dar, iar a le recunoaşte e un lucru drept înaintea lui Dumnezeu. „Aceasta este cu adevărat boala de care suferim noi, oamenii acestui veac, aceea că nu ne recunoaştem unul altuia darul său. [...] Ce are unul, nu are celălalt. Dacă recunoaştem acest lucru, vom dobândi multă smerenie. Dumnezeu se cinsteşte şi se slăveşte pentru că a încununat pe oameni în diferite feluri şi a arătat diversitate în toate creaturile Sale” (Scrisoarea 3).

De vreme ce Dumnezeu n-a dăruit tuturor aceleaşi daruri, nu putem judeca un om pentru că este lipsit de anume însuşire sau că are nu ştiu ce meteahnă, învinuindu-l şi osândindu-l din pricina lor. Fiindcă tot ce e bun la oameni vine de la Dumnezeu, dacă un om nu are o virtute sau alta, înseamnă că Dumnezeu nu l-a învrednicit de ea. Şi, în loc să-l osândim pentru sărăcia sa, să avem milă de el şi să-L rugăm pe Dumnezeu să-i dea bogăţia care-i lipseşte (Scrisoarea 9; cf. Scrisoarea 56).

Dar pentru că Domnul dă harul Său tuturor cu multă mărinimie, să ne gândim că poate ceva l-a împiedicat pe aproapele nostru să se învrednicească de o anume virtute. Căci neamul omenesc, spune Părintele Iosif, are trei mari vrăjmaşi care se luptă cu el: demonii, firea cea căzută şi năravul cel rău. Când vezi pe aproapele greşind, pe aceştia trei să-i osândeşti, şi nu pe el, care e doar o biată victimă; mai degrabă să ne fie milă de el şi să ne rugăm la Dumnezeu să-l izbăvească de aceşti trei vrăjmaşi (Scrisoarea 9). „Dacă dai la o parte pe demoni, care chinuie întreaga omenire, atunci suntem toţi buni. Iată cui trebuie să-i reproşezi nedreptatea. Pe aceştia să-i urăşti, să-i judeci şi să-i ai drept vrăjmaşi.

Alt vrăjmaş, am spus, este firea noastră, care, din clipa în care omul ajunge să vadă ce este lumea cu adevărat, se împotriveşte legii duhului şi caută tot ceea ce este spre pierzania sufletului. Iată deci un alt duşman, care este vrednic de ură pe viaţă. Şi pe acesta trebuie să-l judeci şi să-l condamni. Si mai avem un duşman, obişnuinţa.

Obisnuindu-ne să săvârşim tot felul de răutăţi, aceasta ni se face o a doua fire şi are drept lege păcatul [...]. Iată şi al treilea duşman, care e vrednic de ură desăvârşită.

Dacă vrei ca aproapele tău să fie mereu bun, aşa cum îţi place, dă-i la o parte pe aceşti trei duşmani cu harul pe care îl ai. Aceasta este dreptatea, dacă doreai neapărat s-o afli: să te rogi la Dumnezeu să-l izbăvească de aceşti trei duşmani. Atunci veţi fi în pace unul cu altul” (Scrisoarea 9).

Părintele Iosif spune în multe scrisori că diavolul e cel mai adesea vinovat pentru păcatele oamenilor, căci el a adus răul pe lume, el este pricinuitorul tuturor relelor şi cel care-i mână pe oameni în păcat. Putem de aceea spune că „nimeni altcineva nu-i vinovat în afară de el” (Scrisoarea 16). Prin urmare, „împotriva acestuia trebuie să luptăm cât mai trăim. Nu împotriva fraţilor noştri, ci împotriva celui care îi îndeamnă pe aceştia să gândească sau să facă orice rău, văzut sau nevăzut” (Scrisoarea 16).

Dinspre partea noastră, să iertăm, aşadar, şi să nu-l socotim vinovat pe aproapele nostru pentru neputinţele şi greşalele sale; iar dacă-l judecăm, noi suntem singurii vinovaţi (cf. Scrisoarea 9).

Judecata celuilalt se întoarce negreşit împotriva noastră; de vom da pe faţă greşeala fratelui, îndată se vor da pe faţă şi greşalele noastre şi vom avea parte chiar de defăimări (cf. Scrisoarea 3)

Să ne înăbuşim mânia
O altă potrivnică a iubirii e mânia. Urmând Părinţilor (mai cu seamă lui Evagrie şi Sfântului Maxim Mărturisitorul), Părintele Iosif spune că mânia este „nervul sufletului”, dat nouă de Dumnezeu ca să ne războim cu păcatul şi patimile şi să ne împotrivim celui rău (cf. Scrisoarea 6).

In faţa celui care ne batjocoreşte, ne ocărăşte, ne învinuieşte sau ne răneşte în vreun fel, chiar pe nedrept, e bine să tăcem. Şi atunci, şarpele mâniei, care se ridică până în gât, neaflând ieşire, se înăbuşă şi crapă. Iar dacă vom face mereu tot aşa, până la urmă ne vom izbăvi de mânie (Scrisoarea 6). Cei care, zi de zi, îşi silesc inima lor să îndure în tăcere ocări, batjocuri şi mustrări (cf. Scrisoarea 31) şi rabdă, nelăsându-se pradă mâniei, ca să nu rănească pe fratele, trebuie cinstiţi ca nişte adevăraţi mucenici. „Adu-ti aminte de numele celor care au răbdat până la moarte în vreme de ispită, până când în gura lor saliva s-a schimbat în sânge, nevoind să cârtească. Pe aceştia să-i ai la mare evlavie şi să-i cinsteşti ca mucenici, ca mărturisitori ai credinţei [...]. Vezi doar că au ales să moară de o mie de ori decât să scoată din gura lor vreo vorbă aspră” (Scrisoarea 17).

Să îndurăm cu bărbăţie mustrările şi ocările
Ocările, batjocura, luarea în râs şi altele ca acestea, cu adevărat nu sunt de la oameni, ci de la diavolul care-i mână să se poarte aşa (Scrisoarea 7). De aceea, să nu-i învinuim pe ceilalţi şi să nu ne supărăm pe ei.

Loviturile primite de la oameni - adică de la cel rău, prin ei - să le socotim ispite pe care trebuie să le îndurăm şi cu care trebuie să ne luptăm (Scrisoarea 6; cf. Scrisoarea 42). întotdeauna să ne gândim că Dumnezeu a îngăduit să fim ispitiţi, din pricina patimilor noastre; pentru ca prin răbdarea lor să ne curăţim de patimi (cf. Scrisoarea 6; Scrisoarea 7). De aceea, cel care nu rabdă necazurile se împotriveşte voii lui Dumnezeu şi luptă împotriva Lui (Scrisoarea 6).

Să fim răbdători
In faţa greşelilor altora, se cuvine să dăm dovadă de necurmată răbdare (Scrisoarea 19). „Să ai îngăduinţă şi răbdare cu cei ce cad” (Scrisoarea 19).

Orice pagubă am suferi de la semenul nostru, aflăm dreptatea nu cerând dreptate, ci răbdând. „Cine este nedreptăţit în această lume şi vrea să-şi facă dreptate să ştie bine că aceasta înseamnă să poarte sarcina fratelui său, a aproapelui său până la ultima suflare şi să aibă răbdare în toate suferinţele acestei vieţi. Pentru că orice necaz care ne vine în această lume, fie din partea demonilor, fie chiar din însăşi firea noastră, poartă în sine şi un folos pe măsură. Şi oricine trece cu răbdare prin acel necaz primeşte plată - în această viaţă, arvuna, iar în cealaltă, plata deplină” (cf. I Cor. 13, 10) (Scrisoarea 38). „Care dintre voi va căuta ce este drept să ştie acestea: Să poarte sarcina fratelui său până la ultima lui suflare” (Scrisoarea 56).

Să ne cunoaştem pe noi înşine
îndemnul socratic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” stă în inima învăţăturii Părintelui Iosif, care, ca si Sfântul Antonie cel Mare, îi dă un înţeles creştin. Cunoaşterea de sine pentru Părintele Iosif e mai întâi de toate cunoaşterea păcătoşeniei şi a neputinţei noastre. E o nevoinţă care aduce multe foloase duhovniceşti. Sădeşte şi sporeşte în suflet iubirea de aproapele, fereşte de judecarea şi osândirea lui, face inima miloasă şi compătimitoare.

Ispitele de la diavoli şi încercările le îngăduie Dumnezeu ca să ne vedem slăbiciunile noastre şi aşa să înţelegem şi slăbiciunile celorlalţi, să ne fie milă de ei şi să-i răbdăm când ne greşesc (Scrisoarea 19). „Dumnezeu a îngăduit demonilor să te cearnă puţin (cf. Lc. 22, 31), ca să vezi tu însuţi unde te afli. Să se vadă mândria, să se smerească inima ta. Să afli că eşti om, să te cunoşti pe tine însuţi. Să priveşti cu înţelegere către cei păcătoşi şi niciodată să nu-i judeci. Cum vei cunoaşte slăbiciunea firii dacă nu te vor trezi cocoşii? (cf. Mt. 26, 74) [...] Când ajunge omul să înţeleagă durerea omenească? Atunci când va suferi şi el aceeaşi durere, atunci când va suferi împreună cu cel ce suferă. Atunci învaţă şi înţelege durerea celuilalt” (Scrisoarea 22).

Cel care se cunoaşte pe sine pricepe că toţi oamenii sunt supuşi aceleiaşi firi, slăbânogiţi cu toţii, pieritori şi robi ai păcatului, că „suntem cu toţii oameni făcuţi din ţărână şi toţi păcătuim”. Şi dacă „pământ suntem” cu toţii, purtările pătimaşe, răutăţile şi vrăjmăşiile dintre noi sunt toate deşertăciune şi vrednice de plâns. „Pământul pe pământ fură. Pământul pe pământ ocărăşte. Pământul pe pământ defăimează. Pământul pe pământ îmbogăţeşte. Pământul pe pământ stăpâneşte. Pământul pe pământ loveşte. Pământul pe pământ robeşte. Şi, îndeobşte, pământul se socoteşte mai înţelept decât pământul, mai puternic, mai bogat, mai nobil, mai cinstit, îmbogăţindu-se în nebunie şi în necunoaşterea propriei existente: când si de unde a venit? Cum s-a născut, care este menirea lui, unde va sfârşi şi ce urmează după aceea?”

„De aceea - spune Bătrânul -, cel care vede mai bine lucrurile şi este puţin mai luminat, trebuie să ierte şi să fie alături de aproapele şi fratele său, care pătimeşte împreună cu el şi are acelaşi suflet” (Scrisoarea 39).

Cunoaşterea de sine luminează ochii, ca să vadă ta- lanţii fratelui, iar nu metehnele. „Cel ce se teme să se cunoască pe sine, acela rămâne departe de cunoaşterea adevărată şi altceva nimic nu-i place decât să vadă greşelile celorlalţi şi să-i judece. Acesta nu vede la ceilalţi însuşirile, ci numai defectele, după cum la sine nu vede defecte, ci numai calităţi” (Scrisoarea 3). „Când eşti plin de tine însuţi, toţi ţi se par răi”; în schimb, „când vei ajunge să te smereşti, toţi ţi se vor părea sfinţi” (Scrisoarea 33).

Iubirea de aproapele e legată de smerenie
Sufletul care se cunoaşte pe sine se smereşte, că-şi vede păcatele şi neputinţele sale şi pricepe că nu are cu ce să se mândrească.

Toate câte duc la smerenie se cuvine să fie iubite si căutate, căci smerenia păstrează legătura iubirii pe care purtările trufaşe o desfac.

Mândria îl mână pe om să se facă pe sine dreptar şi măsură a binelui, judecând şi osândind pe ceilalţi. Pentru mândrie, nu răbdăm învinuiri si mustrări de la alţii.

Din mândrie ne ridicăm contra fraţilor.

Smerenia îl izbăveşte pe om de judecarea celuilalt şi de mânie, care e semn adeverit al slavei deşarte (Scrisoarea 6).

Cel smerit nu-i iubitor de laude şi de cinstiri, nu se îndreptăţeşte pe sine, îndură ocările şi învinuirile, pe sine întotdeauna se socoteşte vinovat, căindu-se şi pentru cele pe care nu le-a săvârşit (Scrisoarea 6; cf. Scrisoarea 17). De-l vede pe fratele său greşind, el cel dintâi, punând metanie, îşi cere iertare, de parcă el a greşit (cf. Scrisoarea
După Părintele Iosif, „aceasta este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: să te biciuieşti până te vei sili pe tine să numeşti lumina întuneric, şi întunericul lumină. Să fugă de la tine orice drept al tău. Să se stingă orice dorinţă de înălţare. Să te faci pe tine nebun cu bună ştiinţă” (Scrisoarea 42). Cel care face aşa arată că a atins una dintre culmile nevoinţei: lepădarea de judecata şi de voia noastră (cf. Scrisoarea 39; Scrisoarea 56), pentru că numai asa Duhul Sfânt va lumina mintea noastră si voinţa lui Dumnezeu se va împlini în noi.

„Când te vei obişnui să spui la toţi: «Iartă-mă!» - scrie Părintele Iosif - şi în toate să te ocărăşti pe tine şi să nu cauţi niciodată dreptatea ta şi voia ta, foarte repede vei gusta roadele smereniei” (Scrisoarea 72).

Să iertăm întotdeauna celor ce ne greşesc
Iertând, rămânem în iubire. Intotdeauna să iertăm greşiţilor noştri. Nu poate omul străbate calea duhovnicească fără iertare. „Podul pe care trecem peste toate este iertarea celor ce cad. Dacă nu-l ierţi pe cel ce cade, strici podul şi nu mai ai cum să treci” (Scrisoarea 6).

Iertând fraţilor, avem bună nădejde că vom fi şi noi iertaţi de Dumnezeu şi cu îndrăznire cutezăm a zice: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Scrisoarea 39). „Să vă acoperiţi unii altora greşelile, pentru ca şi Hristos să le acopere pe ale voastre”, îndeamnă Bătrânul (Scrisoarea 56).

Voind să arate că nu se cuvine să vedem greşelile celorlalţi, nici să le judecăm, nici să ne mâhnească ocările şi învinuirile lor şi că pururi trebuie să iertăm, Bătrânul Iosif se foloseşte de o imagine, adeseori întâlnită în scrisorile sale duhovniceşti: noi trebuie să fim ca un burete care usucă, spală şi şterge toate greşelile aproapelui (cf. Scrisoarea 6). De vom face aşa, vom fi şi noi spălaţi - adică curăţiţi - de greşalele noastre şi mai mult vom străluci; şi aşa vom afla adevărata bogăţie (Scrisoarea 38).

La rău să răspundem cu bine
Urmând învăţăturii Evangheliei (cf. Mt. 5, 38-40; Lc. 6, 27-35) şi a Apostolului (cf. Rom. 12, 14; I Cor. 4, 12), Bătrânul Iosif îndeamnă să răspundem întotdeauna răului cu bine: „Ştii tu ce înseamnă[...] să nu furi, ci să fii furat? Să binecuvântezi, şi să fii blestemat? Să fii milostiv, şi să te nedreptăţească, tu să lauzi, şi ei să te ocărască?” (Scrisoarea 42).

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "DESPRE IUBIREA CREŞTINĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "DESPRE IUBIREA CREŞTINĂ"

 

Pe aceeaşi temă

30 Mai 2017

Vizualizari: 3598

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE