Arta este exprimarea în adânc de taină a conştiinţei care, depăşind orice formă de rafinament şi elevaţie, ridică omul din robia singurătăţii şi a monologului banal, la grandoarea comuniunii interpersonale.
Doar ca expresie a rugăciunii, păstrând limbajul smereniei, arta poate mărturisi, prin taina întrupării, veşnicia spiritului omenesc. Pentru că, doar dialogul cu Dumnezeu conferă artistului acel răspuns de asemănare, prin care arta se apropie de cotele inefabile ale actului creator originar, devenind astfel o modalitate de adresare şi de trăire în limbajul universal al iubirii. Artistul, fără conştiinţa iubirii de Dumnezeu, rămâne un diapazon ce nu vibrează în adâncimi de suflet, incapabil să comunice altei conştiinţe starea vederii ingenue.
Fără sacru, arta se reduce la o exprimare nudă de adevăr şi de frumos care, neputând trăi prin ea însăşi, moare înainte de a se naşte. În artă, capabile de veşnicie sunt doar conştiinţele treze, care au depăşit limitele stilului şi ale modei, transfigurând inimile celorlalţi prin credinţă şi iubire. Aceasta este condiţia a ceea ce durează în sens ziditor. Numai în aerul tare al dumnezeirii, arta devine cu adevărat modelatoare, nu doar moralizatoare.
Adevărata artă pune întrebări, dar dă şi răspunsuri; provoacă, dar şi smereşte; fură ochii de la voluptate şi înalță inima prin trăiri celeste. Duhul iubirii ne descoperă pictura ca icoană, sculptura ca trup nestricăcios, muzica ca imn liturgic, mişcarea scenică ca gest de închinare. Este arta ce poartă în inima sa, într-o efuziune înălţătoare, iubirea răstignită şi înviată; un urcuş iniţiatic care ne sensibilizează pentru a primi adevărul prin frumos.
Creaţia artistică care rămâne în afara armoniei şi a frumuseţii divine, descoperite în lume, se stinge în spaţiul libertinismului, căutând mereu stiluri avangardiste şi profitabile, caracteristice societăţii de consum. De aceea, nonconformismul se traduce, de cele mai multe ori, în artă, nu ca o aşa-zisă „înnoire”, ci ca o bulversare a valorilor autentice, înlocuind astfel personalismul estetic, cu caricatura prostului gust. Pentru unii creatori, arta se transformă într-un refugiu, o ascundere de adevăr sau chiar o anticameră a cabinetului de psihiatrie. Despuiat de veşmântul frumuseţii sacre, a bunului simţ, „trupul artei” se înfăţişează ochilor într-o goliciune frivolă.
În sufletul artistului ar trebui să existe nostalgia plinătăţii, dorul de absolut, acea sete neostoită de iubire, ca imbold al căutării unei expresii artistice cât mai integratoare şi revelatoare de integralitate. Acest lucru nu se poate împlini decât prin harul Duhului Sfânt, Cel care viază, creşte şi desăvârşeşte personalitatea creatorului, a cărui artă devine stare de conştiinţă, mereu deschisă spre nesfârşitul comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.