Biserica este vazuta, din perspectiva crestina, ca fiind comuniunea oamenilor sub lumina lui Hristos. Ea are rostul, mai presus decat orice institutie lumeasca, sa conduca oamenii, aflati in sinergie interpersonala (atat intre oameni - in plan orizontal, cat si intre om si Dumnezeu - in plan vertical) spre mantuire. De altfel, primele comunitati crestine vietuiau dupa regulile unei familii, oamenii traind unii pentru altii; pedeapsa cea mai aspra pentru o persoana era excomunicarea, ce aducea pierderea legaturii cu ceilalti si, implicit, cu Dumnezeu. Omul il afla (principiu viu si astazi) pe Izvorul Binelui doar oglindindu-se prin celalalt.
Filantropia era o activitate obisnuita, principalul tel al oamenilor fiind dobandirea bunurilor vesnice, cele materiale avand calitatea de mijloace de accedere la cele spirituale, nicidecum scopuri existentiale. Oamenii daruiau liber si cu dragoste din cele ale lor, bunul personal devenind lucrul tuturor fratilor, ceea ce, prin uzul universal, apropia oamenii. Ceea ce ii era inchinat lui Dumnezeu trebuia sa isi pastreze destinatia - trista intamplare cu minciuna si pedeapsa sotilor Anania si Safira este un caz suficient (F. A., cap. V).
Biserica, si astazi, are menirea de a folosi socialul pentru a-i da dimensiunea pnevmatizanta; spre exemplificare, ierurgiile au rolul de a prezenta lumea in lumina eshatologiei (apa de la slujba agheasmei devine nestricacioasa, asteptand, prin curatirea ei, revarsarea harului sfintitor peste intreaga natura). Prin actiunile de intr-ajutorare si, mai ales, prin misiunea soteriologica, Biserica reprezinta o adevarata antecamera a imparatiei lui Dumnezeu. Aici se probeaza iubirea, jertfelnicia si autenticitatea credinciosilor.
Cu ocazia anumitor evenimente (pelerinaje, hramuri etc), un anumit segment al mass-mediei si-a format obiceiul de a da bilanturi hiperbolizate, cel putin imbucuratoare pentru activitatea Bisericii. In speta, cei care afirma ca Biserica trebuie sa se descurce singura pentru actiunile ei (sociale, de construire/intretinere locasuri de cult si sociale, educative, asigurarea salarizarii s.a.), sunt primii care se simt lezati de faptul ca, indiferent de timpuri, Biserica isi implineste datoria. Se vede faptul ca nu sunt cautate raspunsuri care sa edifice, ci sunt exprimate constant expresii ale nemultumirii, indiferent de ce se face si ce nu se face (situatie asemanatoare cu momentul de dinaintea rostirii Pildei samarineanului milostiv, cand Domnul Hristos este intrebat de un invatator de lege nu pentru aflarea unui raspuns, ci pentru a I se gasi acuzare). Acei bani, estimati de "analistii financiari" de serviciu, sunt mult mai usor castigati de posturile tv. (prin cateva minute de publicitate) si cheltuiti nefolositor, fara a oferi vreo bucurie aproapelui. Ideea de intr-ajutorare se naste doar in forma acuzativa, nefiind un imbold personal pentru depasirea egoismului prin imbratisarea celuilalt. Parca se vede femeia cea pacatoasa care a spalat cu mir scump picioarele Mantuitorului, iar Iuda se scandalizeaza de risipa facuta pentru Dumnezeu. Atitudinea aceasta nu se naste din grija fata de aproapele, ci arata sufletele imbolnavite de rautate.
Gandindu-ne la cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur, daca toti cei bogati ar renunta la o parte din multul lor, saracia nu ar mai exista. Daca, mai presus de perpetua nemultumire si acuzare malitioasa ar exista o durere de inima pentru aproapele necajit, colaborarea cu Biserica ar fi mult mai vie. Exista insa si cazuri fericite, in care anumite persoane (care doresc pastrarea anonimatului, dintr-un profund gest crestin), prin mijlocirea mediei, isi exprima dragostea si grija fata de aproapele in mod concret. Cel care mijloceste intre daruitor si cel miluit este tot preotul, ca persoana care cunoaste cel mai bine fiecare caz in parte.
Orice reprezentant al Bisericii (atat cleric, cat si mirean) ar astepta cu bucurie un intrebator sincer pentru a-i arata ce lucruri minunate se fac prin dragostea si jertfelnicia oamenilor. Dar, dupa marturia unui jurnalist, aceste lucruri frumoase, facute cu daruire... nu se vand. Este greu de crezut ca omul cauta doar lucrurile neplacute; insa este mai facil de prezentat un lucru rau pentru ca aduce un castig imediat. Lucrul bun trebuie lucrat, pastrat si raspandit, cerandu-se consecventa si rabdare. Totusi, este mult mai usor a darama decat a zidi.
Din partea unor persoane care se declara a fi crestine, sunt lansate idei care manifesta impotriva sprijinului financiar. Este uitat un lucru fundamental: in tarile occidentale (care sunt luate ca reper social), fiecare persoana contribuie, direct din salariu, pentru sprijinirea cultul din care face parte. Mai mult, in randul cultelor neo-protestante, exista practica zeciuielii, fiecare membru avand constiinta datoriei sale. Nu au fost auzite nemultumiri din partea acestora, dimpotriva, isi fac un titlu de glorie din faptul ca apartin cultului si il sprijina. Nu banul (daruit sau nedaruit) este piatra de poticneala, ci atitudinea omului si cinstea pe care o acorda vietii sale religioase. Fiecare se comporta in functie de propria sa cunostinta si valoare spirituala, atitudinea fiind barometrul propriei vieti interioare.
Asistentul social, miluitorul (dupa putere), psihoterapeutul, cel care cerceteaza omul, ziditorul locasului de cult si al devenirii spirituale ramane tot reprezentantul Bisericii, slujitorul sfintit. Urmand modelului Domnului Hristos, se implinesc cuvintele Acestuia: "De va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte de voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau" (In., 15,18-19).
Preot drd. Ovidiu Dinca
Sursa: Baraganul Ortodox
-
Bogatia si saracia
Publicat in : Religie -
Pastorala de Sfintele Pasti 2009 - HRISTOS CEL INVIAT, BOGATIA VIETII NOASTRE a PF Daniel
Publicat in : Invierea Domnului -
Comportamentul bogatiei si bogatia comportamentului
Publicat in : Editoriale -
Bogatia intru Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.