Calea spre fericire

Calea spre fericire Mareste imaginea.

În mod firesc, despre fericire ar trebui să vorbească doar cei care au atins-o. Altfel, oricât ai fi plin de bune intenții, nu ești decât un șarlatan. Vinzi pielea ursului din pădure. Dar e un subiect care prea ne preocupă, ca să putem să-l ignorăm cu nepăsare. Fără să îți atribui o competență închipuită, adică și dacă nu ești fericit, poți spune că ai avut clipe fugitive în care ai fost, și că, oricum, în baza cărților pe care le-ai citit, a unei experiențe de viață și a unor intuiții pe care le ai atunci când te gândești mai mult la problemă, știi despre ce este vorba. Așa că poți vorbi despre fericire chiar fără să o fi întâlnit de-adevăratelea, pentru că îți dai seama despre ce este vorba.

Iar primul lucru pe care se cade să îl urmărim, este să ne dăm seama de ce suntem necăjiți. După mai multe situații analizate, vedem că unicul motiv este că avem pofte și dorințe mai mari decât ne-am putea asigura, și că, și dacă ne-am asigura tot ceea ce vrem, tot nu am avea siguranța că această stare ar dura prea mult. Adică problema este că nu obțin tot ceea ce vreau și că oricum, chiar dacă aș dobândi cumva, nu pot păstra prea mult ceea ce obțin. E un decalaj între ce am efectiv și ce aș dori să am. Toată viața se desfășoară sub semnul provizoratului și al incertitudinii. O victorie la fotbal durează până la meciul următor, când jocul începe din nou de la zero. Și nimic nu îți garantează că o victorie trecută îți va asigura una viitoare. De aceea, problema omului este că vrea mereu să învingă, dar este tot timpul la cheremul unor situații pe care nu le poate controla, și care pot cauza, împotriva dorințelor lui, pierderea unor situații la care el ține foarte mult. S-au dezvoltat numeroase științe pentru prevenirea și coordonarea riscului, încercăm mereu să ne facem viața cât mai sigură cu putință, lucruri care ne ajută puțin, dar nu suficient încât să elimine angoasele care ne bântuie. Lumea rămâne pe mai departe un loc al surprizelor pe care nu le pot controla. În aceste condiții nu pot să fiu vreodată fericit, orice realizare actuală va fi cândva, poate curând, ștearsă de nereușite sigure viitoare.

Pe lângă asta, mai este și problema nedreptății lumii. Vedem cum prosperă cei răi, cum suferă cei buni, cum se lasă atâta loc nedreptăților, vedem răul imens care se abate asupra unor comunități, nu îi găsim nicio explicație și astfel la suferința mea o adaug pe a lumii întregi, plus neputința mea de a îndrepta lucrurile, de a face din lumea aceasta o lume mai bună. Parcă tot ce se întâmplă, și în sufletul omului și în lume, este menit să aducă nefericirea unei persoane care caută obsesiv să fie fericită. Există vreo soluție la o asemenea stare?

Dacă rămâi în perspectivă strict terestră, făcând balanța dezechilibrată între dorințele oamenilor și realizările lor, între ceea ce se întâmplă rău pe lume și ar trebui să se întâmple bine, se pare că lumea este dominată de un principiu rău, și că nu poate fi îndreptată de nimeni și nimic niciodată. Nu avem decât să ducem o viață tristă până la sfârșitul ei, și mai trist, în moarte.

Oricât de bine și-ar pregăti omul acțiunile, reușita lor depinde de factori aflați în afara voinței lui, și pe care nu-i poate controla. De pildă, un student poate învăța extrem de mult, să știe materia perfect, dar nota obținută la examen să depindă de toanele profesorului sau de aranjamentele lui pentru cine trebuie să ia notă maximă. Și atunci, tot efortul lui este inutil. Sau un manager poate pregăti foarte bine o licitație pentru o lucrare importantă, dar licitația să fie aranjată, să o câștige firma care trebuie.

Noi trăim într-o paradigmă creștină și ne raportăm la ea. Dar ideea că sursa nefericirii omului este în prea marele său atașament față de bunurile lumești, este întâlnită la toate marile civilizații tradiționale. În cărțile de înțelepciune ale popoarelor ni se vorbește despre posibilitatea omului de a se dispensa de lucruri și de a fi fericit în afara posesiei lor. Civilizația occidentală, care între timp a devenit aproape mondială, și-a impus un model unic peste tot, pe măsură ce s-a secularizat, a dat o tot mai mare importanță bunurilor care ne înconjoară. Acum suntem educați și stimulați să ne dorim cât mai multe obiecte și servicii, să credem că fericirea noastră depinde de cantitatea și calitatea bunurilor pe care ni le putem permite sau de prestigiul la care ajungem. Nu reușim să ne dăm seama în cât de mare măsură dorințele noastre sunt, de fapt, incitate de către societate, prin exemplul celor de lângă noi. Ne sunt inoculate prin mulțimea de reclame care leagă fericirea de obținerea unor bunuri sau servicii. Iar noi răspundem foarte bine acestei manipulări la nivel social, și ajungem să ne identificăm persoana ca proprietar al unor telefoane de ultimă generație, mașină sau casă, ca deținător al unor funcții și onoruri. Nu predic aici o asceză totală și abținerea de a ne dori sau a folosi ceea ce ne oferă confortul și progresul înregistrat. Dar, dacă vom conștientiza că suntem cumva limitați la a fi numai ființele care dorim aceste lucruri, că ne amputăm sau neglijăm grav toate celelalte aspecte ale ființei noastre, poate am fi mai atenți la ceea ce se întâmplă cu noi.

Problema mea, și sursă perpetuă a nefericirii mele, este că înțeleg lumea ca un loc din care să iau, fie sub forma bunurilor și serviciilor, fie a recunoașterii și prestigiului. Oamenii trăiesc pentru a acumula, pentru a-și satisface poftele și ambițiile. Strategiile de viață pe care le elaborăm se referă strict la acest aspect: dacă fac acțiunea x, cu ce mă aleg, ce beneficii obțin? Iar beneficiile pe care le am în vedere sunt, cel mai adesea, sub forma avantajelor materiale dar nu numai. Ca exemple de răspuns dorit, pot pretinde un răspuns pentru sacrificiul sau iubirea pentru cineva drag sub forma iubirii sau recunoștinței. Sau vreau senzații tari când plătesc ca să practic sporturi extreme, sau emoții când dau bani ca să ajung la un concert al unui cântăreț celebru, sau recunoașterea meritelor și primirea recunoștinței semenilor când fac când fac o muncă folositoare. Acest mod de a înțelege viața, în termenii a ceea ce pot obține de la ceilalți oameni pentru a fi fericit, duce inevitabil la nefericire. Pentru că întotdeauna aspirațiile mele vor fi mai mari decât ceea ce pot avea. Omul are, în virtutea naturii sale umane, dorințe infinite, sau măcar de neîndeplinit când rămâne exclusiv la nivelul terestru, și atunci nu poate fi decât nefericit.

Dacă mă aflu în situația în care sunt nefericit pentru că nu obțin ceea ce mi-aș dori, aș putea să-mi dau seama că pun greșit problema. Iar atunci, în loc să mă tot întreb pe ce căi aș putea să am ceea ce îmi doresc, ar trebui să văd ce pot face ca să ofer. Expresia „Mai fericit este a da decât a lua” a ajuns să fie printre învățăturile unui boxer către fiul său. Dar, de fapt, este din Faptele Apostolilor (20, 35), și este un îndemn la fapta bună. În loc să fiu un avar care tot caută să acumuleze pe seama altora, să caut să ofer din munca mea, din prisosul sufletului meu.

Șansa fericirii mele este să privesc viața ca dar, să mulțumesc pentru toate și să fiu fericit. Nouă, aflați în căutarea confortului și a luptei de recunoaștere din partea societății, ni se pare prea banal și chiar fără rost să mulțumim pentru viață. Doar și cei răi trăiesc, și adesea au mai mare succes decât cei buni. Viața e ceva de la sine înțeles, nu ai de ce să mulțumești pentru ea, ai putea eventual mulțumi dacă, în cursul vieții, ai obține ușor tot ceea ce îți dorești.

În acatistul „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, se cântă: „Ce bine este să fiu oaspetele lucrării Tale”. Să am șansa, cu nimic meritată, de a mă bucura de existența conștientă umană, de a mă bucura de spectacolul luminos al universului creat pentru mine, este suficient ca să mă declar fericit. Dar eu nu văd viața ca dar. O iau ca pe un fapt deja dat, iar încercarea mea este să obțin maxim de plăcere, bucurie și confort din ea, căci e scurtă și vreau să profit că mi-e dată și să mă aleg cu cât mai mult pe parcursul ei. Întotdeauna voi tinde spre mai mult, căci văd cum alții reușesc să aibă posesiuni mai însemnate decât ale mele. Dorințele mele se vor orienta către ceea ce este specific lumesc. Niciodată nu voi căuta să depășesc orizontalitatea lumii. Sunt limitat la farmecul nelimitat al lumii, și nu mai îmi dau seama că ar trebui să îmi caut împlinirea în altă parte. Dar viața este limitată, și niciodată nu voi putea obține tot ceea ce îmi doresc. Astfel că orice viață, oricât ar fi de împlinită, sfârșește în moarte, adică pierzi tot ceea ce ai avut vreodată, și totul devine un eșec.

Am văzut atei luminoși, care se bucură, mulțumesc pentru bucuria de a trăi, sunt împăcați cu viața pe acre au dus-o, ba chiar și cu moartea, înțeleasă ca limită de netrecut. Dar viața își capătă sens numai dacă este nesfârșită. Astfel, tot ceea ce acum apare ca nedrept își va găsi un echilibru în veșnicie, căci tot ceea ce se întâmplă aici este compensat de ceea ce se petrece dincolo. „ Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.” (Matei 16, 25) Așa îi explică Avraam bogatului care suferea în iad. Este o lege a compensației, care acționează la nivel cosmic, și care e dată chiar de Domnul. Sigur că, și în condițiile credinței împărtășite, vei continua să lupți pentru dreptate, știind însă că dreptatea pe pământ este relativă și nu se va împlini niciodată pe deplin. Dar în toate acțiunile poți căpăta o liniște și o pace interioară, știind că Dumnezeu veghează și că dreptatea lui va apărea până la urmă. Iar acesta este secretul unei vieți liniștite și fericite. Să faci cu toată abnegația tot ceea ce depinde de tine, știind însă că împlinirea chiar și a celui mai mărunt lucru depinde numai de El.

Această încredințare în voia lui Dumnezeu este mai mult un gând teoretic. Și dacă ne considerăm credincioși continuăm să ne dorim aceleași bunuri și onoruri pământești, ca și cum viața noastră ar depinde de ele, ca și cum ar depinde totul numai de noi. Prin urmare, continuăm să fim nefericiți chiar după ce am primit formula fericirii. De ce? Pentru că avem o credință mică și slabă, pentru că ne lăsăm mult mai mult influențați de valorile lumii în locul învățăturii creștine. Atunci când ne aflăm în necaz, când dorințe puternice nu ne sunt îndeplinite, când speranțele mele se văd năruite, când văd cum nedreptatea triumfă, exist eu și acel necaz, de unde rezultă zbuciumul pe care îl simt. Uit de Dumnezeu, de viața veșnică și de compensarea tuturor în eternitate. Mă las copleșit de viața prezentă, nu mă pot sustrage, nu pot să fiu decât omenesc în mijlocul oamenilor. Atunci la Dumnezeu mă raportez eventual numai ca să îi cer socoteală pentru nereușitele mele sau pentru nedreptatea care există pe această lume. De aceea credincioșii nu se poartă prea diferit de cei care fie sunt necredincioși, fie nu fac prea mare caz de credința lor. Credința rămâne cumva suspendată în momentele tensionate, iar dacă totuși reușim să ne amintim de ea, înseamnă că suntem pe cale de a deveni credincioși.

Învățătura este simplă, poate mult prea simplă pentru gusturile noastre atât de complexe. Ca să fii fericit, trebuie să crezi în Dumnezeu, să îi lași Lui toată grija, să ai siguranța că ceea ce ți se întâmplă, binele, dar mai ales răul, se petrec în vederea binelui tău veșnic. Primești viața ca dar pentru care mulțumești, indiferent care sunt condițiile în care o duci. Ne-ar fi mult mai simplu dacă nu ne-am lega atât de mult de bunurile pământești. Știind că toate sunt trecătoare, ni le dorim totuși cu o ardoare de parcă ar fi veșnice. Depunem prea mult efort pentru ele, le oferim o parte mult prea mare din viața noastră. Am văzut o anecdotă în diverse moduri. La un călugăr vine cineva în vizită. Se arată mirat de puținătatea lucrurilor pe care le avea călugărul în chilie. „Cum poți trăi cu atât de puține lucruri?” Întreabă mirat vizitatorul. „Dar nici tu nu ai prea multe”, îi răspunde călugărul. „Eu sunt doar în trecere pe aici”, îi explică vizitatorul. „Și eu la fel”, spune zâmbind călugărul. Cele mai importante exerciții pe care le putem face sunt acelea de depărtare de ceea ce posedăm, dar și de cele, mult mai multe, pe care am dori să le avem. Ar trebui să înțelegem că ceea ce luăm cu noi dincolo este numai ceea ce oferim altora, și nimic din ceea ce păstrăm pentru noi înșine.

Ceea ce ne împiedică să fim fericiți este răul cu care ne confruntăm, și pe care îl resimțim și la nivelul lumii, și în viața proprie. Iar sensul vieții, la fel ca în filmele americane, este acela de a lupta cu răul și a-l învinge. Dar să înțelegem că răul deja a fost înfrânt prin sacrificiul lui Hristos pe cruce. Noi acum nu mai trebuie să învingem răul, ci să ne alipim binelui. Atunci când era răstignit, Hristos se ruga Tatălui: „ Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 12, 34). Sursa răului este în ignoranță, atitudinea creștinească firească ar fi aceea de a ne ruga pentru cei care fac răul, căci nu își dau seama de ceea ce săvârșesc. Și s-ar cuveni să facem asta chiar dacă răul se răsfrânge direct și dureros asupra noastră. Nici un om care ar cunoaște binele nu ar fi capabil să facă răul.

Noi suntem chemați, pentru a atinge fericirea, să ducem o viață creștinească. Avem o mulțime de cărți din care să învățăm cum se face, avem oameni în duhovnici ți care să ne învețe, participă la slujbele bisericii, și putem depune și eforturile noastre. Toate acestea nu înseamnă însă nimic, dacă nu li se alătură încă ceva: harul lui Dumnezeu. În lipsa lui, toate celelalte eforturi omenești sunt zadarnice. Împreună cu Dumnezeu totul este cu putință.

Paul Curcă

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
129 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

20 Ianuarie 2019

Vizualizari: 1213

Voteaza:

Calea spre fericire 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE