Începerea judecăţii pe fond în procesul lui Alexandru Vişinescu a atras atenţia presei mondiale. Pe bună dreptate şi oarecum în contrast cu apatia de la noi. Majoritatea comentariilor autohtone au fost dominate de sentimentul de zădărnicie. Oare de ce?
Înainte de a răspunde, o constatare: străinii care au relatat despre procesul de la Bucureşti au subliniat caracterul de noutate al acestui „Nürnberg românesc“, faptul că, pentru prima data în ultimele două decenii şi jumătate de la căderea comunismului, un instrument al dictaturii proletariatului ajunge în faţa Justiţiei. Ca de atâtea dăţi, şi acum s-a văzut în afară partea plină a paharului, în vreme ce înăuntru doar cea goală. În plus, corespondenţii de presă au confirmat necesitatea existenţei Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
De ce am fi noi însă atât de pesimişti? Pentru că mulţi am fi dorit să vedem asemenea acte de justiţie în chiar primii ani după 1989. De unde şi paradoxul etico-temporal: întârzierea a făcut ca speranţa de odinioară să se transforme în lehamitea de acum. Poate fi însă chestiunea naturii criminale a comunismului reductibilă la biografiile unor torţionari ajunşi la senectute? Nu cumva judecata, chiar şi pe ultima sută de metri a existenţei lor biologice, întăreşte obligaţia de a nu ceda, de a nu uita atât de repede? Simetric, trecerea timpului ştirbeşte cumva importanţa lui Ştefan cel Mare sau a Brâncovenilor?
Probabil că lustraţia ar fi ajutat România să fie astăzi altfel. Probabil prosperă, întărită în interior şi respectată în exterior, cu o democraţie funcţională etc. Poate însă că nu. Proliferarea categoriei revoluţionarilor şi a eroilor de meserie, confiscarea istoriei recente în scopuri impure, vânătoarea de vrăjitoare, acuzaţiile pauşale şi discriminarea în masă – toate acestea ar fi compromis inevitabil momentul propriu-zis al schimbării. Pentru că, simplu spus, nu există astfel de clipe ale binelui total şi ireversibil. Natura umană are nevoie de timp. Ignorarea acestei banalităţi duce la atât de păguboasa dezamăgire.
Exemplar cum este, procesul lui Vişinescu dă dreptate celor care au mizat pozitiv pe timp. Care au practicat singura virtute prin care ajungi la victorii în istorie: tenacitatea. Chiar şi cu întârziere, s-a reuşit deja un lucru esenţial: devoalarea chipului răului. A diferitelor lui ipostaze. Ceea ce ştiau doar istoricii şi exegeţii comunismului este pe cale să devină bun comun, ceva greu de ignorat, să intre în conştiinţa societăţii, să fie receptat, fie şi controvers. Răbdarea cred că a meritat. Ea ne va ajuta în continuare să împlinim ceea ce, naiv şi legitim deopotrivă, speram să se petreacă acum 25 de ani.
Radu Preda
Sursa:teologia-sociala.ro
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.