Raul ca irealitate

Raul nu este de la Dumnezeu, nici nu este in Dumnezeu, nici n-a fost de la inceput. Dumnezeu n-a creat raul. Toate fapturile au fost la origine cu totul bune si vietuiau in intregime in bine. Adam, cum am vazut, a fost dintru inceput ferit de tot raul. Raul exista intr-adevar in Rai, in persoana Sarpelui, diavolul, dar acest rau nu-l atingea nici pe om, nici creatia; diavolul insusi a fost creat bun de catre Dumnezeu si prin voia sa a cazut din starea sa dintai, de arhanghel, devenind rau.

 Raul, spun Sfintii Parinti, este o inventie, o nascocire, o inselatorie: nascocirea vointei libere a diavolului, mai intai, iar apoi a omului, care s-a lasat inselat de Satana si a urmat calea lui, adica s-a instrainat ca si acela de Dumnezeu.

"Rautatea care stapaneste pe oameni, scrie Sfantul Grigorie de Nyssa, prin inselarea diavolului, omul de bunavoie a adus-o asupra sa, insusi facandu-se nascocitor al relelor, neaflandu-se vreun rau creat de Dumnezeu; omul este cel care, intr-un anume fel, a devenit facator si lucrator al raului".

Astfel, raul nu este o creatie a lui Dumnezeu, ci a diavolului si a omului care conlucreaza cu acela; este un produs al vointei diabolice si al celei omenesti, care ar fi putut sa nu existe deloc daca diavolul nu s-ar fi intors impotriva lui Dumnezeu, si care ar fi ramas numai in el si in ceilalti ingeri cazuti daca omul n-ar fi primit sa-l urmeze.

Dintru inceput raul exista ca posibilitate pentru libertatea omului; acest lucru era indispensabil pentru ca libertatea omului sa fie desavarsita. Daca omul n-ar fi putut face raul, n-ar fi fost cu adevarat liber. Numai ca simpla posibilitate raul constituia o conditie a libertatii omului; nu se cerea actualizarea acestei posibilitati, savarsirea lui efectiva. Dimpotriva, asa cum vom arata in continuare, savarsirea raului nu putea duce decat la caderea omului din desavarsirea sa initiala.

Nu numai ca raul este o nascocire, ci, mai mult, el este o fantasmagorie. "Cele rele au fost plasmuite prin gandurile omenesti", scrie Sfantul Atanasie. Sfintii Parinti spun ca raul nu are substanta, el este pur si simplu non-existenta. Aceasta nu inseamna ca el nu exista intr-un anume fel: el exista ca negatie.

Raul este non-existenta intrucat este necunoastere, negare, respingere, uitare de Dumnezeu care este Fiinta prin excelenta, izvor a tot ce exista si adevarata existenta a tuturor celor ce sunt. "Golindu-se de gandul la Dumnezeu, spune Sfantul Atanasie, s-au golit si de existenta".

Lepadand cunoasterea de Dumnezeu, omul ajunge la o cunoastere care, necorespunzand firii sale autentice, poate fi privita ca fictiune, un produs al imaginatiei sale, o fantasma. "Oamenii, spune in continuare Sfantul Atanasie, respingand gandul binelui, au inceput sa gandeasca si sa-si nascoceasca cele ce nu sunt".

Dumnezeu singur fiind fiinta cu adevarat si in mod absolut, dupa cum El insusi i-a descoperit lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ies. 3, 14), omul care traieste in afara Lui nu poate cunoaste decat neantul. Strambandu-se astfel si uitand ca este dupa chipul lui Dumnezeu cel bun, nu a mai vazut prin puterea din el pe Dumnezeu-Cuvantul, dupa care a fost facut. Si ajungand in afara de sine, nascoceste cele ce nu sunt si le da chip lor."

Nemaivazand chipul lui Dumnezeu din el, temei al fiintei sale, nici ratiunile spirituale ale celor create, omul ramane in fata unei realitati golite de orice semnificatie. Cunoscandu-se pe sine si fapturile in afara lui Dumnezeu, el ajunge sa cunoasca neantul.

Privind creatia ca lipsita de Dumnezeu, in timp ce, in realitate, El "pretutindenea este si toate le plineste", omul ajunge sa delireze, facandu-si vadita nebunia: Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu!", spune Psalmistul (Ps. 13, 1). Si, desi cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire" (Rom. I, 20), omul, avand ochii sufletului inchisi, ajunge sa nu mai cunoasca nimic, chiar atunci cand crede ca stie ceva, luand neantul pe care-l scruteaza cu mintea lui intunecata drept realitate.

Caci precum atunci cand apare soarele si tot pamantul e luminat de lumina lui, cineva, inchizand ochii, isi naluceste intunericul fara sa fie intuneric si umbla ratacind in intuneric, cazand de multe ori si rostogolindu-se in gropi si socotind ca nu e lumina, ci intuneric, caci parandu-i-se ca vede nu vede nicidecum, tot asa si sufletul oamenilor, inchizandu-si ochii prin care poate vedea pe Dumnezeu, si-a nascocit cele rele, in care se misca, si nu stie ca nu face nimic, desi i se i pare ca face ceva. Caci da un chip celor ce nu sunt si ceea ce s-a savarsit nu ramane cum s-a savarsit, ci, precum s-a stricat, asa si apare. Pentru ca sufletul a fost facut ca sa vada pe Dumnezeu si sa fie luminat de El. Dar in locul lui Dumnezeu, el a cautat cele stricacioase si intunericul.

Acest fel de cunoastere deliranta a omului pacatos se manifesta si intr-un alt fel. Departandu-se de Dumnezeu, omul priveste creaturile ca independente de Creatorul lor, caci el crede ca universul exista prin sine. Or, acest mod de cunoastere nu este decat pura imaginatie, iluzie, delir, de vreme ce tot ce exista prin Dumnezeu si pentru Dumnezeu exista; toate fiintele isi au sensul, valoarea si realitatea de la Dumnezeu, inceputul si sfarsitul, alfa si omega oricarei fapturi.

Orice fiinta este prin natura ei legata de Dumnezeu, si a o privi in afara acestei legaturi ontologice inseamna a n-o cunoaste in mod real, ci a o cunoaste asa cum nu este. Aceasta lume pe care omul o priveste ca existand in afara lui Dumnezeu nu este decat o fantasma, o iluzie produsa de o minte care aiureaza.

De aceea Sfantul Atanasie cel Mare, vorbind despre oamenii care privesc cele create fara a-si inalta mintea la Creatorul lor, spune: "Acestia sunt tare nebuni si orbi. Caci cum ar fi cunoscut cladirea, sau corabia, sau lira, daca n-ar fi lucrat un mester de corabii, daca n-ar fi cladit un arhitect si daca n-ar fi armonizat-o un muzician?

Precum, deci, cel ce gandeste asa e nebun si dincolo de orice nebunie, la fel nu mi se par sanatosi la minte cei ce nu recunosc pe Dumnezeu si nu cred in Cuvantul (Ratiunea) Lui, Mantuitorul tuturor, Domnul nostru lisus Hristos, prin care Tatal oranduieste si sustine si poarta de grija de toate".

Pierzand intelegerea legaturii fiintelor cu Dumnezeu, si deci a caracterului lor relativ, omul, inevitabil, le priveste ca pe ceva absolut, ele ajungand sa uzurpe in mintea lui locul cuvenit lui Dumnezeu, pe Care-L neaga.

Cultul creaturilor inlocuieste, pentru omul cazut, adoratia cuvenita Creatorului. Avem de-a face cu idolatrie nu numai in cazul formelor religioase organizate, in care creaturile sunt explicit definite ca zei, ci si de fiecare data cand omul acorda unei fiinte o finalitate, o valoare si un sens in sine, in loc ca acestea sa-i fie recunoscute ca venind de la Dumnezeu.

Gasim idolatrie, de asemenea, in orice activitate, in orice efort dedicate unei fiinte luata in sine, iar nu lui Dumnezeu, prin mijlocirea ei. Avem de-a face cu o atitudine idolatra fata de o fiinta de fiecare data cand ea inceteaza de a mai fi transparenta pentru Dumnezeu, cand inceteaza de a-L revela, adica, altfel spus, de fiecare data cand omul nu mai sesizeaza ratiunile ei spirituale si energiile dumnezeiesti prezente in ea, care definesc adevarata ei natura.

Astfel inteleasa, fiinta il ascunde pe Dumnezeu, in loc sa-L descopere; intr-un anume fel se inchide in sine, in loc de a fi pentru om un fel de treapta, ajutandu-l sa se inalte spre Creatorul ei. Si atunci omul ii atribuie unei creaturi, redusa la neant de nestiinta lui, slava pe care se cuvine s-o aduca, prin mijlocirea ei, lui Dumnezeu.

Sfantul Pavel numeste aceasta nebunie: "S-au ratacit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat. Zicand ca sunt intelepti, au ajuns nebuni. Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor" (Rom. l, 21-23).

Urmand invataturii Apostolului, toti Sfintii Parinti vad in idolatrie o forma de nebunie spirituala. Astfel, Sfantul Atanasie cel Mare scrie: "Oamenii ajunsi fara de minte (nebuni) au nesocotit harul dat lor si prin aceasta au intors atat de mult spatele lui Dumnezeu si au tulburat atat de mult sufletul lor, incat au uitat de cunostinta de Dumnezeu si si-au plasmuit zei in locul Lui - caci au faurit idoli in locul adevarului si au cinstit mai mult cele ce nu sunt, in locul lui Dumnezeu Cel ce este, slujind fapturii in locul Facatorului".

Iar in alta parte spune: invatand oamenii sa nascoceasca pe seama lor rautatea, care nu este, si-au plasmuit si pe zeii care nu sunt. Pierzandu-si mintea si uitand de cunostinta de Dumnezeu, folosindu-se de o ratiune fermecata, mai bine zis de o lipsa de ratiune, si-au inchipuit cele vazute ca sunt zei, pentru ca slaveau zidirea in locul Ziditorului (cf. Rom. l, 25) si au indumnezeit lucrurile in locul cauzei lor, al Creatorului si Stapanului Dumnezeu".

Si, putin mai sus, spune inca: Si neexistand nimeni afara de Sine (de Cuvant), ci si cerul si pamantul si toate cele din ele atarnand de El, totusi unii oameni fara minte, inlaturand cunostinta Lui si credinta in El, au cinstit cele ce nu sunt; si in loc de Dumnezeu au zeificat cele ce nu sunt, patimind astfel un lucru nebunesc si plin de impietate".

Inchinandu-se creaturilor, in locul Creatorului, "oamenii au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna" (Rom. 1, 25). Necunoscandu-L pe Dumnezeu, Adevarul insusi, adevarul oricarei fiinte si izvor a tot adevarul (In 1, 9, 17; 8, 32; 14, 17; 15, 26; 16, 13. Efes. 4, 21; 1 In 5, 6), omul s-a lipsit de orice posibilitate de cunoastere adevarata. El nu mai sesizeaza prin duhul sau realitatea in Duhul si, vazand astfel toate lucrurile deformate din pricina pacatului si a patimilor, el ajunge la o falsa intelegere a lor; pacatosii, spune Origen, nu vad cu ochii intelegatori, sanatosi si buni, ci cu cei numiti "minte trupeasca" (Col. 2, 18)"; crezand ca vede, este de fapt orb (Is 6, 9-10; In 9, 39; 2 Cor. 4, 4).

Omul cazut traieste astfel intr-o lume falsificata, ireala, creata de el, necunoscand adevarata semnificatie a celor existente si nici raporturile dintre ele. Aceasta confuzie este sporita prin lucrarea Celui Rau, tatal minciunii (In 8, 44), care, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, "tulbura in chip nenorocit cugetul nostru si face sa rataceasca judecata noastra cu privire la dreapta pretuire a lucrurilor". El vede aici o forma de nebunie, spunand despre omul pacatos ca este cu adevarat "lipsit de minte, necunoscand adevarata natura a lucrurilor".

Cum vedem, omul cazut, din pricina intelegerii sale devenita trupeasca, judeca lucrurile dupa aparenta lor sensibila, neintelegand ce sunt ele in esenta lor inteligibila, in fata mintii sale sta un fel de val care-l impiedica sa sesizeze ceea ce este dincolo de fenomene, adica dincolo de lucruri asa cum apar ele simturilor, ramanand intr-o permanenta iluzie. Iar acoperamant (val) este inselaciunea senzatiilor care leaga sufletul de suprafetele lucrurilor sensibile si impiedica trecerea lui la cele inteligibile".

Socotind ca adevarate cele care ii par lui asa, introduce cea mai desavarsita confuzie in perceperea realitatii; el ia drept adevarat ceea ce este fals, socoteste raul bine, iar binele rau. Ceea ce este cel mai putin real, aparenta, o considera drept realitate deplina, iar ceea ce este cu adevarat real - realitatea spirituala, inteligibila si dumnezeiasca -, drept ceva mai putin real si chiar ceva ce nu exista deloc, in delirul sau, omul cazut vede totul de-a-ndoaselea, lumea lui este o lume cu susul in jos. Sunt mai lipsiti de minte decat magarii, pentru ca socotesc indoielnice cele ce sunt mai limpezi decat cele ce se vad", spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Si voind sa-i aduca pe ascultatorii sai pe calea cunoasterii celei adevarate, el adauga: "Daca spui ca trebuie sa crezi numai in ce vezi, iti voi spune si eu ca trebuie sa crezi mai mult in cele pe care nu le vezi decat in cele pe care le vezi. Par ciudate cuvintele mele, totusi sunt adevarate".

La randul sau, Sfantul Macarie Egipteanul subliniaza rolul lucrarii diavolesti in aceasta confuzie si iluzie: "Din cauza ca a incalcat porunca, (sufletul) a ajuns jucaria puterilor potrivnice. Acestea l-au scos din minti si au tocit inclinarea lui spre cele ceresti, incat el nu mai vede cele ce i-au facut si crede ca asa a fost de la inceput".

Pierzand intelegerea adevarata a realitatii, pe care o avea in Duhul Sfant, dar simtind in continuare setea de a cunoaste, omul cazut ajunge nu la o alta unica cunoastere, ci la o multime de cunostinte, corespunzatoare multitudinii de aparente printre care se misca.

Sfantul Marcu Ascetul spune astfel ca "necunoasterea si uitarea de Dumnezeu tulbura sufletul printr-o grozava si nestatornica curiozitate". Dar cunostintele pe care le capata in acest fel sunt numai partiale, schimbatoare, diferite, chiar opuse, ca si realitatile fenomenale cunoscute.

Prin aceste substitute ale cunoasterii, omul nu face decat sa claseze cele aparente, care nu au in sine nici urma de obiectivitate, de vreme ce sunt definite de o minte neputincioasa si deformanta.

Cunoasterea rationala, care incearca sa unifice cunostintele, depasind formele aleatorii ale perceptiei sensibile, nu poate face aceasta decat in mod artificial, dupa cum am mai spus, din pricina conventiilor pe care si le-a stabilit ea insasi si care sunt, deci, cu totul relative.

Diversele cunostinte ale omului nu sunt astfel decat proiectii iluzorii ale constiintei sale decazute, si acolo unde pare ca s-a atins o anumita obiectivitate sau s-a ajuns la un adevar - ca in cazul cunoasterii stiintifice - aceasta obiectivitate si acest adevar reprezinta doar un acord provizoriu al unor constiinte care opereaza cu acelasi tip de proiectie si care, intr-un anume fel, au ajuns sa se inteleaga, in decaderea care lor comuna. Aceasta proiectie poate, de altfel, sa varieze potrivit valorilor la care se raporteaza aceste constiinte si scopurilor pe care ele le urmaresc.

"Nici cunostintele stiintifice nu sunt neutre, ci, cum subliniaza Sfantul Grigorie Palama -care se intalneste in aceasta privinta cu reflectiile epistemologice cele mai moderne - ele stau in legatura cu scopurile oamenilor, isi iau forma dupa gandirea celor care se folosesc de ele si se schimba cu usurinta dupa punctul de vedere al celor care le detin".

Aceasta este cu atat mai adevarat cu cat cunostintele omului nu vin numai sa umple vidul intelectual creat prin pierderea modului de cunoastere spiritual, ci au si scopul de a-i satisface nevoile, cel mai adesea de ordin material, si care, cele mai multe, sunt dictate de patimi.

Cand cunoasterea urmeaza poftelor trupesti, ea aduna aceste moduri: bogatia, slava desarta, podoaba, tihna trupului, cautarea sarguitoare a intelepciunii rationale, care e potrivita cu carmuirea lumii acesteia si din care tasnesc noutatile nascocirilor, a mestesugurilor si a invataturilor si celelalte care incununeaza trupul in lumea aceasta vazuta.

Toate acestea ii pot oferi omului iluzia unei veritabile cunoasteri si, aparent, ii pot umple golul pe care il resimte, insa ele nu-i sunt de nici un folos temeinic, pentru ca nu-si poate implini prin ele adevaratul sau destin, care este indumnezeirea lui.

"Cunoasterea trupeasca, spune Sfantul Isaac Sirul, se numeste cunostinta desarta, intrucat este goala de orice grija de Dumnezeu si aduce o neputinta rationala in cugetare, punand-o sub stapanirea trupului. Grija ei este cu totul in lumea aceasta".

Nespunand nimic despre Dumnezeu, ea nu spune nimic esential nici despre om, nici despre creaturile de care acesta este raspunzator din punct de vedere spiritual. "Aceasta cunoastere, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, este cu adevarat o necunoastere a oricarui lucru bun".

Jean Claude Larchet
Despre iubirea crestina, Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre iubirea crestina"

• Raul are multe fete
  Publicat in : Editoriale
• Binele, raul si liberul arbitru
  Publicat in : Religie