Recenta decizie a Sinodului Bisericii noastre starneste uimire si, la nu putini, indignare. Inainte de Sinod, am scris si vorbit pe tema „rearondarii” celor doua Mitropolii din Transilvania. Nu doresc sa reiau cele deja afirmate. Cu toate acestea, cred ca ar trebui lamurite, la capatul unor saptamani agitate, doua aspecte intens vehiculate. Primul: hotararea din 2012 este o corectare a „nedreptatii” din 2005.
Receptarea deciziilor sinodale
Inainte de a intra in miezul celor doua teme, e nevoie de o scurta precizare legata de modul cum ar trebui sa intelegem si astfel sa receptam, in general, deciziile sinodale. Ei bine, in comunicatul de presa al Patriarhiei publicat la inceputul lui februarie a.c. ca urmare a dezbaterii din presa locala clujeana, dar nu numai, se mentioneaza textual ca decizia Sinodului din noiembrie 2005 de a reorganiza jurisdictia teritoriala din Transilvania a fost „luata in graba”. Afirmatia aceasta este de doua ori importanta. Pe de o parte, ea indica involuntar diferenta de calitate umana si morala dintre decizia „grabita” din 2005, dictata de ritmul evenimentelor, si cea evident premeditata din 2012, beneficiarii ei antepronuntandu-se, fapt care a facut din decizia ulterioara a Sinodului, de acum cateva zile, o surpriza asteptata. Pe de alta parte, afirmatia ne arata ca, la rigoare, Sinodul poate lua decizii daca nu gresite, oricum incomplete sau cel putin discutabile. Ca episcopatul ca atare nu este infailibil, acest lucru il afirma ecleziologia si dogmatica Ortodoxiei deja de secole, contrazicand astfel mentalitatile si practicile curente. Problema in cazul nostru rezida in absenta unor criterii clare in functie de care o decizie, precum cea din 2005, poate fi catalogata drept „grabita”, iar cea din 2012 drept corecta. Pe baza caror principii putem distinge? Sau totul se reduce la cei care decid, azi intr-un fel si maine in cu totul altul? Este o chestiune de fundamente sau una de persoane? In lipsa unor raspunsuri clare, iata ca deciziile sinodale, cu voie de la Patriarhie, sunt lansate dezbaterii publice, un castig indirect, dar nu mai putin pretios, al ultimelor zile. Coresponsabilitatea bisericeasca la care indemna comunicatul Patriarhiei din 1 februarie poate fi, intr-adevar, exercitata in vederea identificarii celor mai bune solutii pentru comunitatea noastra de credinta.
Procedura si matematica
Acum, revenind la afirmatia recurenta ca hotararea din 2012 este o corectare a „nedreptatii” din 2005, repet totusi ceea ce am mai spus: infiintarea Mitropoliei Clujului s-a facut pe fundalul neclaritatilor inca prezente din Statutul BOR, unde problematica sinodalitatii mitropolitane, ca exercitiu al comuniunii la nivel local, nu este corelata cu aspectul reprezentativitatii in cazul alegerii mitropolitilor, care nu sunt doar eparhioti, ci prezideaza si un sinod. Cat mai simplu spus, ceea ce s-a petrecut in noiembrie 2005 a fost o criza tipica de sistem datorata alienarii constiintei canonice in Ortodoxiile nationale moderne. Desigur, etapele infiintarii de noi eparhii sau mitropolii nu au fost urmate in 2005 cu strictete, dar au fost completate ulterior. Concret, chiar daca s-a pornit de sus in jos, cum am atentionat in epoca, au avut loc apoi sedintele anuale ale Adunarilor Eparhiale care s-au pronuntat, acoperind astfel golul dintre decizia Sinodului si cea a Adunarii Nationale Bisericesti, competenta atunci in materie.
Repet si faptul ca, in Sinodul din 4 noiembrie 2005, a votat pentru noua Mitropolie de la Cluj inclusiv mitropolitul ales al Sibiului. „Grabit”, intreg Sinodul a votat pentru, doar doua voturi fiind impotriva. Macar si diferenta evidenta a raportului de voturi dintre decizia din 2005 si cea din 2012 exprima adevarata vointa a Sinodului. Si pentru ca tot suntem la capitolul de matematica sinodala, decizia din 17 februarie 2012 a fost luata de 41 de votanti, 6 fiind impotriva, 8 abtinandu-se si 27 fiind pentru. Cum art. 14, litera k a Statutului BOR (modificat la inceput de 2011) prevede, la atributiile Sinodului, ca acesta „aproba, cu o majoritate de doua treimi din numarul membrilor prezenti, infiintarea, desfiintarea, modificarea teritoriala si schimbarea titulaturii mitropoliilor, arhiepiscopiilor si episcopiilor din cadrul Patriarhiei Romane”, rezulta ca recenta decizie este statutara la limita. In functie de regula de calcul folosita, ea poate fi chiar contestata. Rezultatul strans, pe muchie, este uimitor pentru un demers care s-a vrut corectiv in raport cu o decizie anterioara considerata de unii eronata. Cu alte cuvinte, reparand o „nedreptate”, Sinodul risca sa comita o ilegalitate.
Tot in logica abuzului terminologic trebuie considerata si referinta repetata, inclusiv in comunicatul din 1 februarie 2012, la „hotararea comuna a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului si Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, reunite in sedinta comuna de lucru la manastirea Sambata de Sus, judetul Brasov, din 16 decembrie 2011.” Or, in vreme ce fiecare Sinod mitropolitan in parte si Adunarile Eparhiale sunt organisme statutare, sedintele reunite ale unor Sinoade mitropolitane nu au acest statut si ca atare nu pot hotara nimic. Chiar daca nu sunt lipsite de utilitate, dimpotriva, reuniunile de acest fel au un caracter pur informal, pentru a folosi un cuvant intrat recent in vocabularul romanesc. Fara a dori sa gasim cu orice pret nod in papura si pete in soare, cert este ca in toata polemica aceasta ortodoxo-ortodoxa, pe cat de inutila, pe atat de trista, abuzul a fost comis constant, motiv sa ne intrebam iarasi, deloc retoric, daca principiile sunt slabe sau cei chemati sa le interpreteze si sa le aplice. Din orice unghi am privi, calitatea umana a celor implicati este decisiva.
Pentru a nu lungi lista aspectelor procedurale discutabile, sa mentionam si lipsa de ecou in Sinodul mare a pozitiei Sinodului mitropolitan clujean din 7 februarie 2012. Aducand argumentele bunului simt, Sinodul local s-a exprimat pentru intregirea teritoriala a Mitropoliei de la Sibiu prin trecerea eparhiei de Alba, dar a contestat desprinderea Bihorului. Atat comunicatul de presa, cat si procesul verbal al Sinodului mitropolitan trec in revista principiile canonice, pastorale si sociale care contrazic dorinta total inexplicabila ca in numele echilibrarii sa se produca un dezechilibru si mai mare. Procedural, nu doar ca ierarhii sufragrani de Alba si Oradea au absentat de la Sinodul mitropolitan, dar nu au inaintat Clujului nici macar hotararile Adunarilor Eparhiale. Am asistat la o sfidare personala si institutionala a autoritatii mitropolitane simetrica, ar spune unii, cu situatia in care s-a aflat mitropolitul ales al Sibiului, in 2005. Daca aceasta este starea de spirit in 2012, atunci nu mai exista niciun dubiu asupra dorintei de razbunare, straina de duhul bisericesc, a initiatorilor si sustinatorilor „rearondarii”. In fine, punerea in Sinodul de la Bucuresti a cererii de trecere a Devei si de revenire a Albei si Oradiei la Sibiu a avut o sintaxa deficitara, la pachet, fara minimele distinctii de ordin geografic si pastoral.
Ce vor, de fapt, laicii?
Actorii involuntari ai recentei theodrame au fost laicii. In numele lor se pare ca s-a facut totul. Un studiu sociologic a aratat insa o alta imagine si a devoalat o intelegere radical diferita a vietii bisericesti. Sigur, nu trebuie sa ne conducem in Biserica dupa sondaje, dar macar sa tinem cont de tendintele pe care acestea le scot in evidenta. In cazul de fata, pentru prima data in Romania post-comunista, o decizie sinodala a fost precedata de un astfel de studiu sociologic, realizat de IRES, care indica refuzul covarsitor al credinciosilor de a se lasa antrenati intr-un razboi la nivelul ierarhiei ecleziale. In ceea ce ii priveste pe laicii din Adunarile Eparhiale, venerabilul vladica al Maramuresului, Justinian, a precizat foarte clar ca, in fond, conteaza vointa episcopului. Aceasta este decisiva. Altminteri spus, episcopii nu se pot ascunde in spatele Adunarilor Eparhiale, invocand „poporul” precum invoca opozitia politica pe demonstrantii din strada. Mai mult, potrivit actualului Statut al BOR, in repetate randuri modificat, laicilor le este rezervat un rol pur decorativ. Intr-un astfel de context, a-i pune in fata pe credinciosi este nu doar un abuz semantic, dar si o paradoxala dovada de slabiciune. Nu poti conduce autoritar si sa te declari democrat. Un asemenea joc de imagine nu are cum sa tina. Mai ales ca, in cazul ecumenismului confuz al ierarhilor de la Timisoara si Oradea, de pilda, din urma cu doar cativa ani, vocea aceluiasi laicat a fost ignorata suveran.
Cum se intampla in momente de criza, tema laicatului a fost indirect adusa in actualitate si merita sa o fructificam pe masura importantei pe care o are. Or, daca tot este vorba despre ortodocsii ardeleni si de traditiile lor, a invoca mostenirea saguniana si a trata laicatul cu dezinteres este cea mai flagranta forma de a contorsiona istoria. La fel, cat de sincer poate fi cultul pentru Saguna daca artizanii „rearondarii” transilvane sunt si cei care par sa fi abandonat lupta pentru recuperarea patrimoniului Fundatiei lui Gojdu, prietenul marelui ierarh? Daca tot sunt interesati sa asculte laicatul, ar trebui sa raspunda la aceasta intrebare: de ce Biserica nu a dat in judecata, dupa 1989, statul roman si cel maghiar pentru maniera in care au lasat sa se piarda milioane de euro care ar fi putut ajuta decisiv la formarea unei elite romanesti in post-comunism capabile sa ofere acestei tari o sansa reala, alta decat cea otravita a copiilor de securisti ajunsi astazi ministri? Ce au facut Mitropolia de la Sibiu sau Episcopia de la Gyula pentru salvarea mostenirii Saguna-Gojdu? Iata o tema buna, pentru inceput, in dialogul dintre ierarhie si laicat.
De ce, totusi, o Mitropolie la Cluj?
Faptul ca Mitropolia Clujului nu este rezultatul exclusiv al ambitiei fondatorului ei il arata atasamentul spontan al clujenilor, indiferent de varsta sau treapta sociala. Daca ar fi fost o simpla constructie orgolioasa, o proiectie geografica a unei peisaj sufletesc denivelat sau doar un exercitiu de putere, atentatul la centrul mitropolitan clujean nu ar fi starnit atatea reactii. Or, comune acestora le este lipsa oricarui sentiment de dispret fata de Sibiu. Importanta Clujului este resimtita ca apartinandu-i, ca fiindu-i proprie, iar nu luata altcuiva. Ridicarea metropolei din inima Transilvaniei in rang bisericesc semnifica in ultima instanta implinirea unui parcurs istoric de luare in posesie a unui teritoriu in care romanii erau tolerati pana acum aproape un secol doar la periferie. Nu trebuie sa apelam la retorica nationalista, atat de paguboasa tocmai la Cluj, imediat dupa 1989, pentru a intelege ca recunoasterea bisericeasca a unei realitati mult mai complexe face parte din ceea ce, folosind cuvinte aparent mari, reprezinta proiectul national al Romaniei moderne. Orbirea decidentilor ecleziali de acum, exprimata in recentele decizii, este cu atat mai dureroasa cu cat Biserica noastra, autonoma si autocefala, a fost motorul emanciparii nationale, inclusiv prin cultivarea sistemului mitropolitan care a permis mentinerea unitatii de credinta in ciuda dezbinarii politice. Ignorarea sistematica a faptului ca prin doua Mitropolii prezenta romanilor si a ortodocsilor in Transilvania se exprima mai puternic duce in cele din urma la o absurda si blasfemiatoare „concurenta” intre mostenirea lui Stefan cel Mare, ctitorul episcopiei din Feleac, precursoarea directa a celei din Cluj, si mostenirea lui Andrei Saguna, ambii canonizati de Biserica noastra.
In loc de concluzii: etica sinodala
Ceea ce a scos cel mai bine in evidenta recentul conflict ortodoxo-ortodox este deficitul etic al unora dintre membrii Sinodului BOR. Abandonand schimbul de idei si opinii, nedorind sa faca opozitie presedintelui Sinodului, singurul abilitat sa aiba o parere, unii membri sinodali au transformat consensualitatea in complicitate. Riscul este insa si mai mare. Din exterior vazand comportamentul sinodal, transformarea ierarhiei in oligarhie este cel mai nociv lucru care se poate produce. Asa cum in partidele politice, viciate de coruptie si amatorism, singura „virtute” este loialitatea tribala („Cum doriti, sefu’!”), la fel, pastrand proportiile si mai ales diferentele stilistice, par sa se petreaca lucrurile si in Sinod. Invazia duhului politicianist este, in esenta, marea ispita careia trebuie sa ii reziste ierarhii nostri. In ciuda comoditatii pe care o asigura folosirea cliseelor, fronturile din ierarhia Bisericii noastre nu sunt nici pe departe intre „ecumenisti” si „traditionalisti”. Dupa ultimele evenimente, este cert ca lupta se da, de fapt, intre bun simt si mitocanie, intre cei cu frica de Dumnezeu si cei „neinfricati”. Trebuie, in fata acestui tablou, sa ne smintim sau sa ne pierdem credinta? Nicidecum. Slabiciunile slujitorilor Bisericii sunt cea mai mare dovada ca adevaratul cap al ei ramane Hristos. Amin!
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.