Credinta este esenta vietii crestine, ea izvorand din cunoasterea lui Dumnezeu. Credinta autentica nu cunoaste limite, precum vedem adesea in vietile sfintilor, care au intrupat cuvantul evanghelic: "De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede" (Marcu 9, 33).
Crezand cu toata inima, in ciuda oricarei imposibilitati lumesti, Dumnezeu poate trece peste toate legile firii, implinind lucrul dorit. Aceasta spune Mantuitorul, cand zice: "Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici, dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta" (Matei 17, 20).
Credinta adevarata nu accepta imposibilul
In jurnalul sau, Sfantul Ioan de Kronstadt, noteaza: "Cand citim ca Dumnezeu "cheama la fiinta cele ce inca nu sunt" (Romani 4, 17), inseamna ca daca as cere si ceea ce nu este inca, El mi l-ar putea da, facandu-l. Pot sa cer ceea ce este cu neputinta, stiind ca pentru Dumnezeu toate sunt cu putinta. Inseamna ca, nici in aceasta privinta nu mi se pun oprelisti, fiindca Dumnezeu poate face pentru mine chiar si ceea ce, dupa mintea mea, este cu neputinta. Nenorocirea vine, insa, de-acolo de unde, in credinta noastra, se amesteca o judecata mioapa, care, asemenea unui paianjen, prinde adevarul in plasa rationamentelor, concluziilor si analogiilor sale."
Se stie ca atotputernicul Dumnezeu foloseste adesea lucruri nesemnificative, pentru a implini lucruri imposibile. Sa ne gandim si numai la orbii pe care Mantuitorul ii vindeca de orbire, prin ungerea ochilor cu tina. Daca aceia s-ar fi limitat la "tratamentul" vazut, ei ar fi renuntat imediat la ajutorul lui Dumnezeu, insa ei nu au pus la indoiala puterea Celui care a hotarat calea de vindecare. Acei orbi credeau cu o credinta neclintita, care nu accepta imposibilul.
Noi, insa, fiind supusi caderii, am ajuns sa ne intemeiem credinta pe ceea ce vedem, auzim si simtim, adica pe lucruri sensibile. A avea credinta intr-un lucru nu este totuna cu a-l inregistra pe acela prin simturi, precum spune parintele Nicolae Steinhardt. Pentru aceasta, cel care crede cu adevarat, poate fi socotit drept incult sau nebun, el parand lumii a nu fi in stare sa-si dea seama de imposibilitatea unui lucru.
Parintele Valerian, de la Manastirea Patrunsa, spunea ca Dumnezeu parca dinadins face totul pe dos, ca sa il zapaceasca pe diavol, care nu mai stie cum sa lucreze, iar pe noi sa ne faca sa renuntam la pretentiile absolute de intelegere a lucrurilor. Credinta autentica se naste, creste si rodeste tocmai in acele momente in care acceptam purtarea de grija a atotputernicului Dumnezeu, pentru care toate sunt cu putinta.
Precum mortii inviati nu au intors la credinta pe cei care i-au vazut, tot asa, nici astazi, cei vindecati in chip minunat de cancer sau alte boli incurabile nu intorc la credinta pe cei din jurul lor. Acest lucru se datoreaza numai libertatii fiecaruia de a accepta credinta sau a o nega, libertate despre care, F.M. Dostoievski, spune: "Daca Dumnezeu n-a coborat de pe cruce, pricina este ca voia sa-l converteasca pe om, nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede si dandu-i prilejul de a-si manifesta indrazneala."
Fiecare obstacol (fizic sau rational) peste care trecem, pentru increderea pe care ne-am pus-o in Dumnezeu, se va preface in temelie neclintita a credintei, atunci cand rugaciunea va fi ascultata, iar dorinta va deveni fapt.
Sfantul Apostol Pavel ne indeamna, zicand: "Cercetati-va pe voi insiva, daca sunteti in credinta; incercati-va pe voi insiva" (II Corinteni 13, 13). A ne cerceta propria credinta inseamna a vedea de credem cu adevarat, iar acest lucru il putem face mai ales privind la cum ne comportam in momente deosebite ale vietii noastre, precum: o implinire, un necaz, o boala grea, un accident, o situatie fara scapare etc.
Mantuitorul Iisus Hristos, invatandu-ne sa ne rugam intoteauna, fara a ne pierde nadejdea, precum vaduva care insista pe langa judecatorul cel nedrept, a spus: "Fiul Omului, cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant?" (Luca 18, 8). Potrivit sfintilor care au vorbit despre acele vremuri, atunci, unii nu vor crede deloc, altii vor crede gresit, altii vor crede prea putin, iar numai o parte vor mai crede cu adevarat. Intrebarea de mai sus, adresata noua, trebuie sa ne zdruncine, mai ales intr-o vreme in care multi dintre noi ne numim credinciosi, insa credinta noastra este neroditoare.
Teodor Danalache
Teodor Danalache
-
Necredinta cea buna a lui Toma
Publicat in : Duminica Tomei -
Caderea in necredinta
Publicat in : Credinta -
Necredinta - o optiune morala, nu un calcul gresit
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.