In lumea in care fiecare se socoteşte cel mai bun în toate domeniile, cuvântul înţelept al lui Solomon vine ca o potolire de orgolii: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a mai întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare" (Ecclesiatul 1, 9). O sisifică repetabilitate ce pare că nu lasă loc niciunei evoluţii, în fapt, o tristă şi constantă remarcă a căderii omului şi a limitelor sale. Noutatea absoluta şi fericită este întruparea Fiului lui Dumnezeu şi toate cele ce au urmat acestui act dumnezeiesc. In lumina acesteia, orice om are posibilitatea de a fi mai aproape de Soarele dumnezeiesc, fără să se ardă, devenind un mic „astru" ce poate încăţzi şi lumina chiar şi pe ceilalţi. Tehnica însă, incontestabil, face paşi foarte mari într-un timp foarte scurt. Dar toată această îmbunătăţire a condiţiilor fizice ajută omul? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, cel puţin în dreptul vieţii biologice. Dar problemele fundamentale ale omului au rămas şi vor rămâne neschimbate: naşterea, fericirea, tristeţea, moartea, virtuţile, păcatele ş.a. Ele sunt parte integrantă din viaţa omului şi, indiferent de stadiul de dezvoltare tehnică, vor fi plante de o zi sub soarele istoriei.
In lumea presupusei evoluţii omeneşti datorate tehnicii, paşii pot urmări hora românească: un pas înainte (prin inteligenţa creativă) şi doi înapoi (prin raportarea imatură la saltul tehnic). Indiscutabil, folosirea noilor metode şi instrumente sunt de mare folos oamenilor (gândindu-ne cel puţin la utilitatea din domeniul medical). Insă, când un om liber şi matur aleargă prin parcuri sau prin mijlocul maşinilor pentru a prinde un monstruleţ de buzunar (pokemon), imaginea este comica pentru ceilalţi şi tragică pentru personajul principal. Uitând de lucrurile cu adevărat reale (fără sa le mai pomenim pe cele serioase şi utile) şi navigând prin realitatea augmentată (suprapunere şi combinare dintre real şi virtual, idee folosită cu succes de creatorii jocului), jucătorul riscă să piardă nu numai timpul, ci sănătatea şi chiar viaţa (este cunoscut cazul unui tânăr împuşcat în Guatemala, ori riscul la care se supun cei care uită de realitatea minelor plantate în Bosnia). Prins între cele două dimensiuni, aleargă prin lume după fantome şi se risipeşte prin nimicuri.
Dependenţa de acest joc (şi de multe altele asemănătoare - gândul de faţă nu este o luptă împotriva monstruleţilor, ci împotriva monstruozităţii dezumanizatoare a transformării frumuseţii umane în obiect de consum, cod de bare şi număr statistic) are la bază „gânduri bune": omul iese la plimbare în aer liber şi face mişcare (deşi nu vede nimic din natură, ci numai se împiedică de lucruri), apoi are loc socializarea (ca şi paradoxul mijloacelor de socializare, mare parte devenind bariere de comuniune).
Intr-un dialog cu o persoană (formal creştină), aceasta se prezenta cu un aer de superioritare ca fiind foarte concretă, crezând în realitatea imediată, palpabilă, iar nu într-o relaţie cu Dumnezeu puţin mai ... aeriană (prin rugăciune, omenie, viaţă bisericească frumoasă). Insă treburile stau tocmai invers: o astfel de viaţă în care Dumnezeu este lăsat să lucreze la transformarea omului este cea mai concretă. Ea vizează o îmbunătăţire reală, vizibilă şi foarte concretă a omului, prefăcându-l în om înţelept care îşi drămuieşte viaţa cu bună aşezare. Stând pe pământ, trăieşte după regulile de pe pământ, dar vieţuieşte după vocaţia cerului: este atent la gânduri, vorbe şi fapte; ajută concret (nu numai prin sfat sau rugăciune - Samarineanul cel bun nu a ţinut prelegeri despre viclenia tâlharilor şi amorţeala leviţilor, ci a purtat în braţe pe cel abia viu, plătindu-i tratarea. Nu există nimic mai concret!) Iar concreteţea relaţiei cu Dumnezeu a umplut cerul de sfinţi şi sinaxarele de modele care au trăit frumos şi real.
Astfel de realităţi sunt necesare omului. Acestea ne împlinesc, iar nu lucrurile neimportante, care, fiind ca valul, ca şi valul trec. Nevoia de o altă realitate este absolută (aş numi-o nostalgia paradisului pierdut, temă tratată în profunzime de Nichifor Crainic şi arhim. Eufrosin Poteca), loc în care se petrec lucruri foarte concrete, nesupuse însă perisabilităţii şi coruptibilităţii. Chemarea spre altă stare o simte orice om (lucru absolut firesc, fiindcă purtăm cu toţii această pecete din partea Creatorului), însă drumul nu trece prin potecile obscure ale virtualului. Cei care au ajuns la niveluri înalte au luptat cu monştri-demoni prin asceză, ascultare şi rugăciune. Iar astfel de comunităţi (formate din luptători împotriva păcatului) sunt foarte frumoase, vii şi concrete: se numesc Biserica lui Hristos, pe care nici porţile iadului (monstrul cel mai urât) nu o pot birui.
Vieţuind în acest loc, omul nu poate pierde, ci este mereu biruitor prin Cel ce a biruit iadul, cu moartea pe moarte călcând: Fiul lui Dumnezeu, lisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Preot Ovidiu Dinca
Baraganul Ortodox – august 2016
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.