Marii Parinti teologi, potrivit cu judecata epocii lor, cu iluminarea Sfantului Duh si cu pregatirea lor ascetica personala prealabila, teologhisesc si adauga ceva la invatatura-credinta Bisericii, ca rezultat al experientei adevarului. Si invatatura, credinta, Traditia in final creste si se extinde. Nu cumva aceasta inseamna si imbunatatire, maturizare a adevarului sau inca si a Traditiei? Cu alte cuvinte, Apostolii au imbunatatit predica Domnului? Parintii au imbunatatit invatatura Apostolilor si pe cea a Parintilor anteriori? Desigur, nu. Ceea ce dintru inceput a existat ca adevar in Biserica era si este autentic si adevarat. Nu se accepta revizuire si imbunatatire, este rezultatul conducerii Sfantului Duh (la Apostoli si Parinti), cu atat mai mult cu cat cuvintele si lucrarea sunt ale insusi Domnului. Daca orice a oferit teologia s-a pretat la imbunatatire, ar trebui sa ne indoim despre valabilitatea si eficacitatea lucrarii Bisericii, care precede orice a oferit teologia patristica. Aceasta ar constitui negarea radicala a insasi Bisericii.
Teologia patristica este numai adaos de experiere si deci de cunoastere - a adevarului. Adevarul insusi nici nu creste, nici nu se micsoreaza, nici nu se imbunatateste, nici nu se inrautateste. Ceea ce se poate intampla este sa capaciteze omul, incat sa extinda, sa aprofundeze, sa creasca in experierea adevarului insusi si sa formuleze-sa exprime mai pe larg si mai exact o fata a adevarului.
La aceasta tema s-a referit pentru prima data Sfantul Irineu. Sfantul Vasile cel Mare a lamurit-o intr-un mod impresionant, explicand ca:
a) in Biserica nu este permis sa adaugam adevaruri noi, ci numai cele care constau in "crestere", ca rezultat al "progresului" nostru in adevar;
b) "cresterea" constituie completarea celor ce lipsesc si nu transformarea adevarului formulat spre ceva mai bun;
c) adaosul este totdeauna analog cu un "adaos la cunoastere", pe care pentru adevar il ofera Sfantul Duh unui teolog.
Procesul cresterii Traditiei-invataturii preocupa atat de mult pe Sfantul Vasile cel Mare, incat se refiigiaza in minunate observatii, spre a arata ca adevarul deja exprimat nu se schimba. Spune deci ca procesul cresterii in Traditie se aseamana de exemplu cu un mic pom, care creste-se mareste, in timp ce ramane acelasi. Crescut fiind nu se schimba in ce priveste "specia" lui.
Insistenta sa asupra faptului ca prin teologie nu se imbunatateste, ci numai creste-se largeste Traditia, devine necesara din doua motive, diametral opuse. Traditionalistii sterili au acuzat totdeauna pe marii teologi ca au inovat si au abandonat Traditia. Acestora ar trebui sa le raspunda teologii (precum le-a raspuns Sfantul Vasile cel Mare) ca in realitate prin lucrarea teologica autentica Traditia nu se schimba si ca aceasta nu numai ca nu este abandonata, ci dimpotriva, este insusita cu totul. Apoi acei teologi necumpatati si neatenti erau totdeauna multi si s-au straduit sa creeze conceptii teologice "originale", noi, ale insuflarii filosofice sau intr-o forma populara. Pe acestia ar trebui sa ii retina teologii traditionalisti, subliniind ca orice lucrare teologica a lor ar trebui sa nu schimbe Traditia, ci sa si-o insuseasca cu totul. Ceea ce este folositor este cresterea autentica a Traditiei si nu anularea Traditiei. Cresterea inseamna contracararea cu succes prin iluminare a fiecareia dintre noile probleme, in timp ce anularea constituie negarea adevarului exprimat si cautarea altuia mai bun.
Dar acestea nici n-au fost, nici nu sunt de la sine intelese. De aceea Biserica, impreuna cu teologii ei, a simtit totdeauna nevoia sa sublinieze cu tarie necesitatea acceptarii intregii Traditii si ca Traditia ajunge, isi este suficienta, cu tot ceea ce se cuprinde intr-insa. Si aceste doua elemente nu numai ca se gasesc in textele Parintilor, dar si in hotararile Sinoadelor ecumenice. Pericolul de a fi scoase in evidenta invataturile gresite ale teologilor neiluminati a existat mereu pentru ortodocsi. Si constiinta teologilor iluminati, ca pentru a teologhisi cineva in chip autentic se cere pregatire ascetica si conducere a Duhului, i-a facut sa stea cu teama in fata teologhisirii. inca mai mult, tinand cont de conditiile ce se cer indeplinite pentru a teologhisi, au sovait si cat au putut au fugit de lucrarea de teologhisire.
Este foarte caracteristic, de exemplu, ca Sfantul Atanasie cel Mare a cerut sa fie oprita discutia despre fiinta si ipostasurile lui Dumnezeu. De vreme insa ce problema aceasta a privit adevarul, de vreme ce era legata direct de mantuire si, in orice caz, de vreme ce a fost deja pusa, de vreme ce au existat indoieli si de vreme ce nu s-a dat un raspuns satisfacator, nimic nu a oprit fluviul discutiilor, adica criza in sanul Bisericii. Astfel, Sfantul Atanasie cel Mare nici solutie nu a dat, nici nu s-a supus. A venit deci Sfantul Vasile cel Mare a teologhisit si a dat raspuns la problema, dezvoltand teologia despre firea cea una si cele trei ipostasuri in Dumnezeu. Si in continuare, acelasi Sfant Vasile cel Mare, iluminat si deschizator de noi drumuri in teologie, a atras atentia sa nu se discute problema firilor in Hristos si desigur sa nu se adauge la Simbolul nicean nimic, ci numai sa marturiseasca negativ ca Sfantul Duh nu este creatura. Masurand din nou conditiile adevaratei teologii, el insusi s-a departat si i-a indepartat si pe altii de la a teologhisi pe aceste teme. Dar credinciosii, ca sa traiasca intru adevar, au cautat o legatura pozitiva cu adevarul si nu cunoasterea a ceea ce nu este acesta. Spunand ca Sfantul Duh "nu este creatura", cunoastem simplu ceea ce nu este. Acela insa care nu este, nu creeaza viata. Si Sinodul II ecumenic (381), la doi ani dupa adormirea Sfantului Vasile cel Mare, a adaugat articole la Simbol si a crescut (nu a schimbat ceea ce era) marturisirea credintei in Sfantul Duh, pe care L-a caracterizat pozitiv ca "Domn" si "impreuna-slavit" cu Tatal si cu Fiul, adica "deofiinta" si "de aceeasi cinstire" cu celelalte doua Persoane divine. Si referitor la tema firilor lui Hristos, de asemenea, pe care a pus-o Apolinarie, a inaintat Sfantul Grigorie Teologul si a pus bazele hristologiei.
Inaintand mai profund pe calea de mai inainte a teologiei, semnalam urmatoarele. Sfintii Atanasie si Vasile, chiar daca pentru anumite teme au condus la exprimarea adevarului, alte cateva au fost lasate fara raspuns, sau au evitat sa le infrunte, sau au indepartat pe altii sa le cerceteze. Atitudinea lor dovedeste ca, in timp ce au avut constiinta ca pentru infruntarea primelor teme posedau iluminarea Sfantului Duh, pentru celelalte nu aveau aceasta iluminare necesara. Altfel ar fi progresat, deoarece nu le-au lipsit nici pregatirea, nici simtul responsabilitatii. Daca ar fi considerat ca teologia autentica este numai rezultatul studiului biblic, filologic, istoric si filosofic, ar fi inaintat. insa deoarece teologia este mai intai iluminare a Duhului si apoi toate celelalte, s-au oprit. Si au permis la altii, caci au considerat ca punct de plecare pentru mantuire pe cele care erau deja in Traditie si pentru ca simteau o teama in fata luptei pentru adevar. Aceasta este o lupta grea si periculoasa. Omul lupta cu Dumnezeu. Si in aceasta lupta multi au dat gres, multi au pierdut, multi au invatat gresit. Desigur, cata vreme crestinii au continuat sa isi mentina echilibrul fata de respectivele invataturi gresite, Dumnezeu nu i-a lasat niciodata nemangaiati, adica fara cunoasterea adevarului, pe care cativa l-au rastalmacit. Pentru aceste teme au fost iluminati alti Parinti teologi mai tineri si au venit alte Sinoade ecumenice.
Stylianos Papadopoulos
-
Sfanta Traditie sau Sfanta Predanie
Publicat in : Dogma -
Traditie, Scriptura, Biserica
Publicat in : Revelatia -
Parintele Ioanichie de vorba cu Parintele Cleopa
Publicat in : Interviuri -
Manastirea Toplita
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.