Crestinul si prietenii lui

Crestinul si prietenii lui Mareste imaginea.

„Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.

Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.” (Matei 10, 35-36). Obișnuiți cu o credință călduță, dacă ar veni timpuri de restriște, cu greu le-am mai face față. Am prefera traiul comod, probabil i-am găsi și justificări, pentru că ne-am învățat cu el. Cum însă nu există mântuire fără încercări, să nu sperăm că vom scăpa de acestea. Într-o formă sau alta vor veni, chiar și pe nesimțite, în viețile noastre lipsite de cutremure majore.

Trăim într-o lume în care credincioșii sunt amestecați cu necredincioșii, suntem în aceleași locuri, uneori chiar în aceleași familii. Ne contaminăm unii pe alții, dar parcă nu reciproc. Noi căpătăm o credință mai laicizată, în timp ce ei parcă se întăresc și mai mult în respingerea Bisericii, a Tainelor ei, a unui mod creștinesc de viețuire.

Uneori am încercat să vorbesc cu prietenii mei mai puțin credincioși, dar recunosc că mult prea rar am reușit să-i conving de vreuna din ideile mele legate de credință. Rămân în continuare prieten cu ei, le apreciez calitățile, eu sunt credincios iar ei nu, sau cel puțin ei sunt credincioși în alt mod decât cel ortodox. Este o luptă între prietenia umană și cerința de a mărturisi într-un glas cu biserica. Probabil că majoritatea dintre noi, cei care susținem credința, avem prieteni foarte buni uneori chiar apropiați care nu vor să se apropie de credință. Suntem puși în situația de a alege între credință și prietenie.

Sigur că întotdeauna îl alegi pe Dumnezeu, dar dacă prietenii tăi nu te înțeleg, atunci cu cine vei rămâne? Căci nu te poți dispensa de lume. Opțiunea obișnuită este să păstrezi atât prietenia cât și credința. Iar asta ne pune în situația dificilă, dar obișnuită în zilele noastre, de a avea prieteni care nu sunt credincioși, oameni buni și frumoși, pe care însă nu putem să îi convingem de aspectul cel mai important al vieții noastre. Viața mea se desfășoară pe mai multe planuri. Unul este al credinței așa cum o înțeleg eu și încercând să fiu cât mai apropiat de ortodoxie. Altul este cel al legăturii apropiate cu mulți prieteni care nu îmi împărtășesc credința, și cu care trebuie să îmi manifest alte laturi sau alte modalități ale ființei mele. Această situație mă face să fiu cumva despărțit între persoana mea ca și credincios și persoana mea ca prieten al prietenilor mei. Se creează un comerț de idei, în care eu încerc timid să le imprim valorile ortodoxiei, în timp ce mă las imprimat de modul lor laic de a fi. Ar trebui să fie o influență reciprocă, dar nu văd că lumea se schimbă cu ceva. În schimb, pentru mine este încă un mod de a-mi slăbi credința. Legăturile noastre cu lumea nu sunt pe nivelul credinței noastre, și atunci trebuie să ne adaptăm, să ne laicizăm, ca să corespundem cu așteptările prietenilor noștri. E o acțiune care ne convine și nouă, căci astfel ne manifestăm în dimensiunile noastre laice.

Amploarea legăturilor cu lumea decreștinată din jurul nostru este un prilej ca să constatăm măsura laicizării noastre, pe care altfel nu am conștientiza-o la fel de acut. E greu să rămâi legat de creștinism, dacă trăiești într-o lume aproape integral secularizată, cu care păstrezi încă legături foarte apropiate. Cei din vechime, începând din timpul împăratului Constantin cel Mare, când creștinismul a fost recunoscut ca religie, au ales monahismul, adică părăsirea lumii, pe măsură ce credința devenea tolerată și încurajată de stat și de societate.

Tot ceea ce se întâmplă cu noi în viața zilnică trebuie raportat permanent la credință, la cuvintele Evangheliei, la îndrumările lui Hristos, căci numai astfel credința noastră capătă relevanță. Altfel rămân o teorie care ne poate încânta dar care nu are niciun fel de rost și de loc pentru noi.

Nu am avut niciun fel de putere de a-i convinge pe prietenii mei în chestiuni de credință. Ce fac acum? Rămân în continuare prieten cu ei, le apreciez calitățile, eu rămân credincios, ei sunt nu neapărat necredincioși, cât cu o credință despărțită de biserică, separată, care pretinde că nu are nevoie de intermedierea pe care o oferă preoții pentru a ajunge la Dumnezeu.

Aici se naște un conflict, cel puțin la nivelul intim, personal, între felul cum sunt eu credincios, încercând să fiu în acord cu ortodoxia așa cum este ea în dogmele și canoanele ei, și modul cum este trăită credința de prietenii mei, de faptul că ei nu o înțeleg sau nu le pasă de ea. De aici se naște un diferend între credința mea și modul cum o prezint în lume. Este o luptă între prietenia umană, nevoia de avea legături cu alți oameni, și cerința de a mărturisi mesajul Bisericii, nu un mesaj personal, o poftă a mea.

Probabil că e un sentiment pe care îl au mulți. Suntem puși cumva în situația de a alege între Dumnezeu și lume, sau oamenii care o populează. Sigur că întotdeauna îl alegi pe Dumnezeu, dar dacă prietenii tăi nu te înțeleg, atunci cu cine vei rămâne? Vei rămâne cu Dumnezeu, spui. Dar nu e atât de simplu de făcut. Dumnezeu nu e numai pentru lumea de apoi, dar aici existența Lui nu este ceva pe care să-L am ca o prezență intimă, personală. Poate reușesc așa ceva marii asceți, misticii, cei care au revelații, și atunci ei se pot dispensa de oameni, se duc în pustiu și sunt numai ei cu Dumnezeu. Eu nu sunt în situația asta. Mă gândesc că la fel sunt mulți din semenii mei care își afirmă credința dar preferă să rămână în societate, să îi suporte felul de a fi, dar să se bucure și de beneficiile ei. Credința este un act intim, dar întotdeauna și unul social.

Și atunci sunt pus în situația de a vedea mulți oameni care nu sunt credincioși după canoanele ortodoxe, dar sunt buni, frumoși, generoși, onești, pricepuți în ceea ce ce fac, dispuși să ajute, și te întrebi ce poți să le faci, cum să te împaci cu ei, cum să accepți ideea că există mulți oameni mai generoși, și pregătiți să te ajute în caz de nevoie, decât cei care-și îmbracă ajutorul în haina unui discurs creștin, dar sunt mult mai puțin disponibili la sacrificiu.

Viața mea se desfășoară pe mai multe planuri. Există unul al credinței mele, care sper să fie cel determinant, dar și altele ale raporturilor mele cu lumea, și în care eu, ca să fiu alături de prietenii mei, nu-mi manifest latura credinței. Nu că mi-ar interzice, dar pentru ei este un subiect care nu contează, și atunci nu prea am ce să le spun despre el. Am și eu pasiunile pe care le au ei, atât pentru a fi împreună, dar și pentru că ele corespund unor pasiuni personale. Și vorbesc despre politică, sport, încălzirea globală, ultimele glume care devin virale pe rețelele de socializare. În toate aceste situații eu creez legături cu ei, sunt la fel ca ei, și în același timp nu-mi mărturisesc credința. Mă simt bine cu prietenii mei, dar îmi rămâne senzația că ceea ce aș vrea să fiu eu, mesajul important pe care îl am eu, nu-l exprim. Practic, ajung la o credință subiectivă, internalizată, care nu există și pe planul relațiilor mele. Mă despart între omul interior, care crede, și omul social, care are aceleași pasiuni cu semenii săi, și nu arată vreun semn special de credință.

Până la urmă, ar fi totuși dificil să-ți manifești credința în alegerile politice sau preferințele sportive, cu toate că, într-un fel, credința trebuie să se manifeste inclusiv în actele de zi cu zi ale omului, nu numai în cele consacrate. Rămâne să ai preferințele și chipul semenilor, dacă n-ai încotro, și să încerci să ai, pe deasupra acestor trăsături comune cu ceilalți, credința ta personală, acolo unde și cum este posibil.

Ar fi o împăcare convenabilă și reciproc avantajoasă între cerințele conviețuirii cu semenii și datoria de credință pe care o avem față de Dumnezeu. Numai că, după părerea mea, este doar o împăcare aparentă, mincinoasă. Atunci când împrumutăm pasiunile semenilor noștri, începem să le purtăm și chipul, nu mai suntem după chipul lui Dumnezeu, ci după cel al oamenilor. Devenim ca ei mai mult decât de dăm seama. Ni se pare că ne păstrăm credința, dacă încă mai executăm actele ei, în timp ce ne lăsăm contaminați, pe nesimțite, până în fibra intimă a credinței noastre de lumescul lumii.

De unde ne putem da seama de contaminarea noastră de spiritul lumii? Nu există metode fără greș, dar un semn sigur este împăcarea cu lumea, faptul că ne simțim bine în ea. Când Hristos spune „am venit să despart pe fiu de tatăl său”, se referă la această delimitare de ființele care ne sunt cele mai apropiate, mai dragi, atunci când nu urmăresc credința. Pasiunile acestea ale lumii nu mi se pot transmite și mie decât prin intermediul ființelor celor mai apropiate. Tendința mea, născută din comoditatea inerentă ființei umane căzute, este să mă asociez cu cei care au aceleași pasiuni și plăceri cu mine. Dar acesta e un păcat de care trebuie să mă feresc. Datoria mea este să caut să evit ceea ce este facil, făcut după chipul lumii acesteia, calea largă, care duce la pierzare (Matei 7, 13)

Ar trebui să fiu prieten cu cei care merg la biserică, cu cei care au același stil de viață.

Poate nu e așa de rău acest amestec între credincioși și necredincioși sau indiferenți sau cei cuprinși de pasiunile obișnuite ale lumii. Mă gândesc că e un aranjament al lui Dumnezeu care vrea să ne țină împreună, în ideea că poate cei care merg la biserică reușesc să-i convingă și pe cei care nu merg. „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 14) le spune Hristos credincioșilor. Iar dacă ne dăm seama că nu suntem, atunci măcar să încercăm să devenim.

Dar adesea am văzut în biserică mai multă răutate, lipsă de empatie, de modestie, de milă, de dorință de a-ți ajuta aproapele. În schimb, oameni care merg mai rar pe la slujbe, și oricum nu prea fac caz de credința lor, fac binele firesc, fără să mai aibă nevoie de un discurs justificativ creștin. Și mă întreb atunci cum este mai bine să faci, ce cale ar fi mai bună de ales. De ce aș încerca să îi conving să meargă la biserică pe acei semeni ai mei care fac ajutorul mai bine decât mulți din cei care sunt prezenți la toate slujbele?

Ceea ce ar trebui să facă un credincios este simplu și clar: să mărturisească credința și în fața acelor oameni, să nu uite de ea nici când se înfierbântă pe chestiuni politice, și când vede o emisiune oarecare la televizor, și când comentează un meci de fotbal, în care este atât de captivat, încât pare mai mult suporter al unei echipe decât creștin practicant.

"Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri" (Marcu 8, 38). Îmi e jenă să-mi manifest credința nu pentru că m-aș rușina de Hristos, ci pentru că mărturisirea mea nu se potrivește cu viața pe care o duc, cu nimic deosebită de a celorlalți oameni, indiferenții. Va fi nelalocul ei, îmi știu păcatele, netrebniciile. Este mai corect să fac și să nu fac caz de credința mea, căci aș da o imagine greșită despre ceea ce ar trebui să fie și cum să se manifeste un credincios.

Atunci, ca să pot mărturisi, ar trebui să-mi schimb eu propria viața. Probabil asta e ceea ce îmi e greu să fac. Schimbarea vieții pentru a corespunde cu imaginea unui creștin care poate să-L mărturisească pe Hristos semenilor lui care nu sunt prea duși pe la biserică. La asta se reduce totul, întotdeauna: să ne adâncim în viața creștină pentru a avea curajul de a-l vesti pe Hristos. Nu e nevoie să părăsim lumea, dacă aveam vocație monahală, atunci ne călugăream. Dar trebuie să aduci în lumea laică de aici mireasma credinței, să fim credincioși mai activi, râvnitori. Pentru a-i putea arăta omului de astăzi, atât de prins de preocupările lumești, plictisit de toate experiențele posibile, că Hristos e singura soluție pentru viața mea, și a lui, și a oricui altcuiva.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
124 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

27 Noiembrie 2018

Vizualizari: 637

Voteaza:

Crestinul si prietenii lui 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

prietenia crestinii

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE