Există o predispoziție generală să îi privim cu simpatie pe oamenii inteligenți și culți. În ei ne punem speranțele noastre că, dacă vor fi puși în capul treburilor, lucrurile vor merge bine. Ei au înțelegerea și competența necesară să facă să funcționeze instituțiile, să existe dezvoltare, ordine, progres, armonie. Au o înțelegere superioară a stării de fapt, știu ce trebuie făcut și care sunt căile de urmat. De asemenea, dacă ar apărea probleme, tot ei ar fi cei care ar găsi soluțiile cele mai bune. Pentru ca mersul omenirii, al fiecărei țări sau entități mai mici să fie în direcția bună, este suficient să fie la conducere persoane inteligente și culte. Și totuși, această încredere pe care o acordăm oamenilor inteligenți, nu se verifică întotdeauna. Și ei sunt capabili să ia hotărâri din cele mai proaste. Scopul acestor rânduri este să înțelegem de ce se întâmplă ca oamenii inteligenți să greșească, de ce ne putem aștepta la săvârșirea răului și din partea lor.
De la oamenii proști și inculți nu ai prea mari așteptări. Sunt ușor de dus de nas și dacă sunt simpli executanți, și dacă ajung în frunte. Folosiți ca masă de manevră în democrație, cu ajutorul lor se pot câștiga alegeri de către politicieni ticăloși. Când sunt subordonați, pot executa cele mai abominabile crime. Avem multe exemple de temniceri și securiști care băteau fără milă, până îi lăsau aproape morți, pe deținuții politici, fără să dea semne că ar avea vreun scrupul moral. Din multe exemple asemănătoare îmi vine în minte cel al Elisabetei Rizea.
Iată ce mărturisea ea la un moment dat: „După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început sa ma bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”. Oamenii care aplicau asemenea „tratamente” nu erau nici culți, nici inteligenți, nu există mărturii că ar fi avut prea multe regrete, nici că s-ar fi oprit din treabă pentru că li se părea rău și imoral ceea ce făceau. Pe acest tip uman rudimentar, gata să execute orice ticăloșie, dacă vine ca ordin de la un superior, s-a bazat zeci de ani puterea comunistă pentru a se menține. Și orice dictatură de pe lumea asta se menține pentru că există asemenea executanți, oameni lipsiți de gândirea proprie și de scrupule, gata să bage frica în cei ce nu se supun necondiționat. Iar alții asemenea lor sunt gata și acum să aplice aceleași metode, în țările încă democratice, față de disidenții de azi ai corectitudinii politice și ai totalitarismelor care ne pândesc.
Tot asemenea oameni sunt mai ușor de păcălit, de adus cu autocarele la proteste, de pus să voteze cu cine trebuie în schimbul unei sticle de ulei și a unui kilogram de zahăr. Cât timp acești oameni vor fi o parte consistentă numeric a societății noastre, care poate fi manipulată, ne putem aștepta la grave derive ale democrației.
Oamenii culți par (atenție, doar par!) să fie scutiți de asemenea derapaje morale, și vedem că există multe argumentele în favoarea lor. Le acordăm prezumpțiile de pricepere și moralitate. Mai întâi, având o cultură bogată, împreună cu inteligența care discerne, înțeleg mai mult, au o perspectivă mai vastă. Nu se opresc doar la soluțiile momentului. Pot să caute mai mult, au la îndemână mai multe posibilități, oferite de cultura pe care o posedă, o mulțime de exemple de situații asemănătoare din trecut, pot să se adapteze, să fie creativi. Oamenii inteligenți, suntem convinși, găsesc soluții bune.
Au mai multă empatie față de ceilalți, acțiunea lor ține cont și de ei, au grijă să nu îi nedreptățească. Îi iau în considerație pe toți, nu doar un cerc restrâns de cunoștințe și interesele lor. Acțiunea lor va avea în vedere posibile repercusiuni, și se va limita atunci când va înțelege că pot exista oameni care suferă. Nu te poți opri la soluții proaste, îți dai seama imediat de ele, cauți să le eviți, să nu le cazi pradă.
Ideea care se vede din toate acestea este că o formare culturală este concomitent a minții și a sufletului, că oferă soluții mai bune practic, dar și mai morale.
În schimb, un prost incult e capabil de orice, pentru că nu își dă seama, e prea limitat, e lipsit de perspectivă. Nu judecă cu propriul cap, nu realizează anvergura pe care actele sale le poate avea. Direcția poate să fie spre dezastru iar ei să nu-și dea seama pentru că, pur și simplu, nu-i duce mintea. Am văzut de multe ori în România ultimilor ani cum oameni mediocri ajung în poziții care le depășesc cu mult posibilitățile, și în ce hal pot să aducă lucrurile.
Este și cazul lui Ceaușescu, o persoană cu o cultură foarte precară, cu un limbaj limitat la rudimentele ideologiei marxiste, dar care nici măcar pe Marx nu-l citise, limitat fiind la câteva broșuri de popularizare. Fostul dictator are în continuare mulți susținători, care sunt convinși că a fost un mare patriot român, care condus țara cu demnitate spre binele nostru. Dar mărturiile celor care l-au cunoscut, precum și faptele probate istoric, ne dezvăluie un personaj limitat ca gândire și cultură, având ceea ce s-a numit „viclenie procedurală”, dar nu vreo inteligență și putere de cuprindere a realității. Nicolae Ceaușescu a știut cum să parvină într-un aparat de partid și de stat închis, a căpătat o putere aproape nemărginită, inclusiv asupra românilor care îi erau superiori intelectual și cultural. Numai cultul grotesc și dezgustător al personalității, care s-a instalat treptat în timpul dictaturii lui, acceptat și încurajat de dictator, ar fi de ajuns ca să ne dăm seama ce fel de personaj am avut în fruntea țării timp de un sfert de secol.
Iată ce spunea Mircea Eliade despre politicienii din țara noastră: „Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspâimîntătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Ne vor trebui generaţii întregi de martiri şi de eroi, ca să putem şterge de pe obrazul acestei ţări ruşinea de a fi suferit, atîţia ani, discursurile unor măturători patriotici de limbă franceză şi ale unor nemernici alcoolizaţi, la care nu ştii ce vină e mai gravă: trădarea sau imbecilitatea!"
*
Dacă nu avem prea multe așteptări de la oamenii lipsiți de minte, suntem totuși surprinși de prostiile pe care le fac oamenii cultivați. Lenin, de pildă, era tipul intelectualului care studia în bibliotecă, dar și Stalin și Hitler, fără să fie mari valori culturale, erau relativ bine educați conform uzanțelor epocii în care s-au format. Cum a fost posibil să se transforme în monştri ucigaşi? În definitv, executanții, torționarii care îi schingiuiau pe deținuții politici, primeau ordine de la persoane care absolviseră o facultate, erau la curent cu moda și cu discuțiile intelectuale ale vremii.
Omul trufaș care ajunge să stăpânească, să dispună de soarta oamenilor, nu numai în sens politic, își pierde uzul rațiunii, e luat în posesie de demoni. El crede că are puterea, dar de fapt puterea îl posedă pe el, se pune în slujba ei și devine capabil de orice, inclusiv de crime, pentru a o putea menține.
Pe omul care pierde legătura cu Dumnezeu nu-l mai ajută cultura sau mintea. Căci nu există daruri ale omului care să nu poată fi pervertite prin reaua lor întrebuințare.
Când este robit de putere va face orice ca s-o păstreze. În om se declanșează patima puterii, este stăpânit de ceea ce stăpânește. Dacă este cultivat și inteligent, atunci își va folosi calitățile nu spre binele oamenilor, așa cum ar fi fost firesc, ci ca să își găsească justificări, să-și asigure și perpetueze puterea.
Când îl elimină pe Dumnezeu, omul devine el însuși dumnezeu, se pune pe sine în locul creatorului, uzurpă un loc care nu-i aparține. Atunci își pierde mințile, nu-l mai ajută cultura și nimic altceva, nu-și mai vede marginile, nimic nu mai contează pentru el, în afara propriei puteri.
Omul știe că e limitat, că oricâtă putere sau bogăție ar aduna, până la urmă tot va trebui să le lase altcuiva, că le va pierde ori în cursul vieții, ori măcar când va muri. Dar, în nebunia lui, nu-și mai acceptă neputința existențială. Iar aici ne amintim că Dumnezeu a lăsat moartea pentru ca răul să nu se înveșnicească în lumea noastră. Dacă n-am ști că și un tiran este muritor, că la un moment dat crimele lui se vor opri, am trăi fără speranță.
În democrație limitarea puterii se face prin împărțirea ei (executivă, legislativă, judecătorească) și timpul în care poate fi exercitată (număr de mandate). Pentru credincios însă limitarea se găsește în raportarea permanentă la Dumnezeu, în păstrarea conștiinței failibilității proprii. Credinciosul știe că, dacă a primit temporar puterea (și orice putere din lumea aceasta este temporară, chiar dacă nu are un număr limitat de mandate) rămâne tot un om cu slăbiciunile lui. Inteligența și cultura pot da greș cu ușurință, căci niciodată nu sunt suficient de puternic ca să rezist tentațiilor fără ajutor de sus.
Raportarea permanentă la Dumnezeu, păstrarea conștiinței limitelor proprii, sunt singura garanție viabilă că omul care are puterea nu o va lua razna. Bunul simț, dreapta socotință, ba chiar adevărul însuși, dispar dacă nu există credința. Sunt o făptură a lui Dumnezeu, îmi știu limitele, îmi știu sursa puterii, de aceea nu îmi depășesc statutul de creatură. „Căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu” (Romani 13, 1)
Paul Curca
Paul Curca
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.