Cred că o problemă importantă a lumii noastre este că am devenit mult prea rafinați și pretențioși, și nu ne mai mulțumește nimic. Se observă asta în tot ceea ce facem, în uneltele pe care le folosim, în stilul de viață, în felul în care ne îmbrăcăm, și în limbajul nostru zilnic, în dezvoltarea noțiunilor cu care vrem să înțelegem și dominăm lumea.
Ca să deprindem sensul lucrurilor din jurul nostru posedăm un limbaj mult mai sofisticat decât strămoșii noștri, care nu aveau așa multă știință de carte, mai exact spus, atât de multe, de variate și de sofisticate informații cum avem noi. Asta ar părea să ne dea un plus de cunoaștere, de pătrundere cu finețe în lucrurile pe care le vedem, să ne ajute să înțelegem mai adecvat ceea ce se întâmplă cu noi și cu lumea din care facem parte. Poate este adevărat, cu toate că de această finețe și profunzime a limbajului au parte destui de puțin din semenii noștri, dar în mod aproape sigur acest mod de a prezenta realitatea, este și un handicap, căci ne petrecem mai mult timp în descâlcirea sensului cuvintelor decât decât în trăirea înțelesurilor pe care, cu greu, încă le mai găsim. Ne încântă mai mult cuvintele decât ceea ce ne pot îndemna ele să facem.
În Pateric, ucenicul mergea la părintele lui duhovnicesc ca să îi dea un „cuvânt cu putere multă”. Nu avea nevoie de o mulțime de vorbe, ca noi, nu urmărea toate nuanțele posibile, nu făcea filosofie, și nici măcar teologie. Primea un cuvânt simplu, clar, concis, și apoi îl punea în practică în multe zile și nopți de ucenicie duhovnicească.
Credincioșii din vechime aveau nevoie de puține cuvinte ca să făptuiască mult, noi și cu multe cuvinte, facem foarte puțin.
Dacă ne mai aruncăm ochii obosiți pe câte o carte veche, sau scrisă demult și retipărită, să luăm de acolo exemplul celor care alegeau lucrarea în dauna multelor vorbe rostite în marginea altor vorbe. Cuvântul spus de avvă către ucenic, pe lângă calitatea de a transmite un sfat duhovnicesc, putea să insufle o anumită putere tainică mântuitoare. Cuvintele bătrânului erau căutate nu în vederea vreunei explicații savante, ci ca o sursă transfiguratoare de viață. Apoftegmele au o putere duhovnicească în stare să schimbe trăirea unui om. Ucenicii simțeau stringența mântuirii, se concentrau asupra ei, tot ce nu se referea la asta nu era luat în seamă, nu discutau ca să deprindă teoria, și apoi, eventual, să înceapă faptele mântuitoare de suflet.
Cuvântul bătrânului nu poate fi separat de modul său de viață, astfel încât ceea ce se exprima nu era o simplă învățătură, ci un adevăr bazat pe experiență, un fapt trăit în care aveai toată încrederea, fără să mai faci cercetări suplimentare. Avva nu vorbea în baza unei erudiții prin care să impresioneze, și pe care, cel mai adesea, nici nu o avea. Singura lui sursă era experiența directă, de aici rezultă puținătatea cuvintelor, dar și înrădăcinarea lor în viață, de unde îți luau puterea îndrumătoare pe care o aveau. Sunt cuvinte care nu se referă la alte cuvinte, izvorăsc direct din experiența trăită, și trimit către a fi experimentate de către ucenic.
Am pierdut ceva din acea lume, chiar dacă încă mai vrem, unii dintre noi, să mai fim creștini. Singurătatea omului de azi se datorează și faptului că el nu mai știe să fie o persoană, adică o ființă deschisă spre comuniune, alegând să se limiteze la ipostaza unui simplu individ întors doar spre sine însuși. Spre deosebire de lumea individualismului exacerbat și a singurătății tot mai apăsătoare a omului contemporan, tradiția orală a pustiei egiptene garantează intimitatea relației caracterului profund și personal.
Poate ar trebui să vedem eșecul referendumului pentru definirea căsătoriei și prin prisma eșecului de a-i convinge pe semenii noștri. Cuvintele spuse de noi, și au existat intelectuali și preoți cu texte absolut strălucitoare, nu au putut totuși convinge. Toți cei care am crezut că e bine să definim căsătoria ca legătură între o femeie și un bărbat, și ne-am lansat în discuții pe această temă cu semenii noștri, fie în viața reală, fie în rețelele sociale, am văzut lipsa de succes a mesajului pe care am vrut să-l transmitem, din modul cum era respins, cum i se contrapuneau alte argumente. Oamenii au preferat să asculte cuvintele venite din altă parte, cu manipulări, cu tot ce aduceau ele. Sau nu li s-a părut suficient de important ceea ce le spuneam noi, ca să-și rupă un sfert de oră din timpul lor, ca să meargă să voteze.
Putem pune asta pe seama propagandei venite din sens opus, dar este și o slăbănogire a discursului propriu, și mai ales a puterii lui de a convinge, pentru că nu era acoperit de un mod de a trăi care să-l confirme. Părintele Mitropolit Teofan și-a cerut iertare de la cei care nu au ascultat de glasul Bisericii și nu au fost la referendum. Atunci când am vrut să-i convingem pe semenii noștri, nu cuvintele ne-au lipsit, căci au fost suficiente, dar nu am făcut dovada că vorbele noastre ar avea acoperire în faptele noastre. După argumentele care au fost aduse, ar fi trebuit ca oamenii să fie de acord cu menținerea căsătoriei ca legătură între un bărbat și o femeie, însă după calitatea umană a celor ce au susținut-o, indiferența lor e de înțeles. Dar măcar acum știm ce avem de făcut.
Paul Curca
Paul Curca
-
Ascultarea de parinti
Publicat in : Editoriale -
Cand ascultarea nu Ii este placuta lui Dumnezeu?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Ascultarea, intre soti
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Ascultarea fata de un batran
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.