Darul sfant al vietii. Un drept sau o alegere?

Darul sfant al vietii. Un drept sau o alegere? Mareste imaginea.

Nu a fost o surpriză pentru noi că au existat reacţii negative cu privire la organizarea Marşului pentru Viaţă pe care şi Biserica Ortodoxă Română, la nivel oficial, l-a sprijinit, invitând clerul şi credincioşii să se alăture organizaţiilor care susţin dreptul la viaţă al copilului nenăscut. Până la urmă, care este cel mai la îndemână instrument al democraţiei, dacă nu chiar acest tip de manifestare care să aibă loc paşnic? Orice grupare, ONG, instituţie ctc. are dreptul constituţional să manifeste pentru sau împotriva a ceva/cuiva, atâta timp cât se încadrează în limitele legii statului în care fiinţează. Dar, ca niciodată, ne-au uimit intensitatea acestor critici şi felul în care o parte a Mass-mediei s-a făcut portavoce pentru acele grupări ce accentuează libera alegere a femeii ce are dreptul să decidă ce doreşte cu corpul său. Creativitatea defăimătorilor de moralitate şi frumos s-au manifestat prin „zămislirea” de mesaje obscene desenate pe zidul unor biserici monument istoric, trotuare, ziduri de bloc ş.a., insulte grele pe reţelele de socializare, tot felul de argumente preluate din gândirea neoliberală şi neomarxistă, care caută să se impună la toate nivelurile, inclusiv cele politice. Mai mult, activitatea acestora din urmă este atât de bine popularizată, încât ajungi să te simţi oarecum complexat de faptul că preferi să alegi viaţa şi să fii de partea familiei tradiţionale! In fapt, aceasta este tactica adoptată, pentru ca cel nehotărât să renunţe, speriat fiind de spectacolul (a se înţelege „circul”) celui care ţipă mai tare.

Sunt de părere că Marşul pentru Viaţă nu este suficient pentru demersul revalorizării vieţii în vremurile noastre, deşi rămâne o referinţă fericită, o reacţie de normalitate a unei societăţi care nu poate fi intoxicată cu nimicuri. Este bine că există şi că are acest rol de conştientizare a gravităţii actului lepădării pruncului. Insă, Biserica Ortodoxă Română, prin clerul şi credincioşii săi, trebuie să facă mai mult de atât. Mă refer aici la creşterea eforturilor pentru educarea tinerilor, redescoperirea rolului de factor culturali- zator al Ortodoxiei, pe care l-a avut de veacuri, până în plină perioadă comunistă, ce a reuşit să anestezieze orice „mişcare în afara zidurilor bisericii”. Lucrul acesta presupune regândirea unor strategii care să permită acordarea de sprijin real potenţialelor mame dezorientate, care caută suport emoţional şi material pe care nu-l mai găsesc în cei apropiaţi lor sau în familia lor din varii motive, mai mult sau mai puţin întemeiate. Când vorbesc aici de strategii, mă refer desigur, dincolo de foarte necesarele rugăciuni, consiliere duhovnicească şi psihologică, şi la ajutorul concret, nu doar punctual, ci prelungit: hrană, adăpost, protecţie, unde este cazul, precum şi sprijinirea mamei pentru a-şi creşte în continuare copilul. Alături, bineînţeles, de instituţiile Statului, care au ca obiect de activitate protecţia copilului. Desigur, aici nu includem acele cazuri care refuză ajutorul şi acceptă avortul ca un mod constant de a scăpa de responsabilităţi, consecinţe ş.a.

In mod cert, fătul la 14 săptămâni este deja om întreg, cu toate funcţiile specifice activate. Biserica îl cinsteşte, după cum Dumnezeu însuşi l-a cinstit cu chipul Său, numindu-l prunc, atât la rugăciunea când acesta este pierdut, ori la proscomidie. A nu recunoaşte acest lucru este sinonim eu orbirea ideologică. Doar pentru faptul că fătul nenăscut nu arc buletin şi deci nu este recunoscut de Stat, nu înseamnă că nu are dreptul să trăiască. Dacă legea permite avortul, nu înseamnă că ea este şi morală. Dincolo dc discuţii interminabile pe tema aceasta, ca o paranteză la ceea ce am afirmat anterior, reamintim criticilor că Marşul pentru viaţă nu a avut ca temă schimbarea legislaţiei în domeniu, aşa cum ni s-a reproşat; a fost doar o acţiune de conştientizare a unui act ce nu poate fi cosmetizat în idei de genul „procedură chirurgicală banală”, „întrerupere de sarcină”, „lepădare” ş.a. Avortul „benevol” este crimă şi intră în contradicţie flagrantă cu porunca a Vl-a a Decalogului. Un creştin, când recunoaşte validitatea morală a avortului „de bună voie”, încetează din acel moment să mai fie creştin. Dacă vei spune public acest crez menţionat aici, „pavlovian”, criticii noştri vor invoca excepţiile: cazurile în care viaţa marnei este pusă în pericol, cazurile de viol sau incest ş.a. Fără îndoială, rezolvarea acestor situaţii excepţionale nu se poate face decât punctual, decizia aparţinând, în ultimă instanţă, mamei.

Nu este dreptul nostru să impunem cuiva modul nostru de viaţă, dar - şi subliniez, este dreptul nostru sa propunem celor ce „au urechi de auzit”, în cazul de faţă, dreptul la viaţă al copilului nenăscut. Este adevărat, poţi decide ce vrei cu trupul şi sufletul tău - de aceasta ne încredinţează chiar Dumnezeu, prin acordarea liberului arbitru - ai dreptul, expresie supremă a libertăţii, cum spunea Dostoievski, să îţi iei chiar şi propria viaţă, în felul acesta spunând un NU hotărât divinităţii. Dar, şi aici intervine dilema morală: în ce calitate poţi să decizi pentru viaţa altuia? Fătul, încă de la concepere, se dezvoltă indiferent de voinţa mantei, luându-şi din corpul gazdă fluidele dătătoare de viaţă, fără ca aceasta din urmă să poată interveni natural în modificarea/suprimarea ciclului de dezvoltare.

In puţina activitate ca preot am observat - nu o dată - că înseşi persoanele care au recurs la acest gest nu percep avortul ca pe o banalitate, ci ca pe o tragedie, cu urmări psiho-fizice imposibil de cuantificat. Chiar dacă mintea caută tot felul de justificări, mai mult sau mai puţin valide din punct de vedere social, conştiinţa le grăieşte cu totul altceva. Efectele sunt atât de devastatoare, încât, din onestitate, chiar şi avocaţii pro choice ar trebui să ni se alăture în acest demers al nostru de limitare a avorturilor, prin educaţie, în primul rând, şi, din partea noastră, prin promovarea valorilor creştine, care includ înfrânarea, responsabilitatea şi buna cuviinţă. (Deja se aud vocile celor care, atunci când aud dc cuvântul înfrânare ne aplică „etichete” variate: medieval, habotnic, fundamental ist etc.!) Atunci când cauţi fericirea cu orice preţ, indiferent cum este ea înţeleasă, trebuie să accepţi şi că actele talc vin ataşate unui bagaj de responsabilităţi şi consecinţe. Şi da, un act sexual poate avea ca finalitate şi o sarcină (ne)dorita!
Inchei, preluând aici integral de pe Facebook un text aparţinând dlui prof. univ. Adrian Papahagi, intitulat Stânga = spiritul fals'.

Exemplu: ,,e mai bine să se nască un copil care să trăiască in condiţii grele decât să se recurgă la avort?

Tehnica:

1. newspeak, limbajpolitically correct, travestim realitatea
In loc de „să-l omoare“ zicem „să întrerupă sarcina Eprea dur şi asta? Francezii zic direct IVG (' „ffinterruption volontairedegrossesse"). Ce-aifăcut?-OIVG". (sună ca EKG, RMN etc.)

2. falsul umanism
De ce să sufere, sărăcuţul, nedoritul, neiubilul? Noi vrem binele copilului. Cum? Omorăndii-I de mic. De foarte mic. Noi vrem binele mamei. Ce contează că poate rămâne infertild, cu traume psihice durabile, chinuită de remuşcări toată viaţa?

3. generalizări abuzive
Se presupune din start că toate avorturile sunt decise in condiţii grave, in urma unui viol, a unei sarcini in adolescenţă, sau in condiţii de sărăcie extremă. Din nefericire, există multe asemenea cazuri, dar şi multe, imens avorturi născute din inconştienţă, iresponsabilitate, libertinaj, tembelism. Fiindcă avortul s-a banalizat. Fiindcă falşii umanişti au făcut femeile să creadă că un avort e, aşa, ca o extracţie de măsea. Fiindcă tot ei au transformat sexul in spori, eliminând orice înseamnă responsabilitate, gravitate, sacralitate.

4. fracturi logice
Decât să trăiască neiubit, mai bine avari. Păi, avortul e categoric: l-ai omorât, nu mai poţi schimba. Aici nu încape îndoială. In schimb, faptul că va fi neiubit e ipotetic: poate că va fi abandonat şi adoptat de oameni iubitori, care îi vor oferi o viaţă frumoasă. Poate chiar mama, după naştere, îşi va iubi copilul iniţial nedorit. Poate şi tatăl iresponsabil se va responsabiliza. Poate că familia a cărei grijă principală e ,, vai, mamă, ce-o să zică lumea?" se va bucura de nepot. Sau poate că nu, şi copilul va trăi efectiv într-un orfelinat sordid, dar, prin efort şi noroc, va izbândi în viaţă. In fine, poate că şi abandonat şi nefericit, ar fi fericii că trăieşte. Posibilităţile vieţii sunt infinite, doar moartea este cu sens unic.

Preot Manuel Rusu
Baraganul Ortodox, nr. 166 martie 2017
 

Pe aceeaşi temă

03 Mai 2017

Vizualizari: 603

Voteaza:

Darul sfant al vietii. Un drept sau o alegere? 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE