Am sa reiau si, mai ales, sa completez, in articolul de fata, o serie de reflectii impartasite auditoriului de la conferinta purtand titlul de mai sus, sustinuta recent, alaturi de Marius Iordachioaia, in Aula Mihai Eminescu a Universitatii "Al. I. Cuza" din Iasi, la invitatia ASCOR. Pe scurt, putem constata ca o cultura a mortii este aceea care propovaduieste un mod de a vietui strict circumscris acestei lumi, din care este extirpata ideea de viata vesnica, o cultura care transforma persoana in obiect si care perverteste bucuria de a trai, reducandu-o la o goana nebuna dupa dobandirea de placere si confort. Cultivarea Vietii, adica a relatiei noastre cu Dumnezeu, este sansa noastra, a tuturor, de a invia din starea de "morti vii", de a ne izbavi de "trupul mortii acesteia" (Romani 7, 24).

De unde ii vine omului aceasta nestavilita si perversa "pofta de viata" care il omoara si cum poate ajunge la adevarata Viata, sa incercam a deslusi in cele ce urmeaza.

Omul este un "inel de legatura" intre cele vazute si cele nevazute. Trupul este luat din cele materiale, sufletul este inrudit cu ostirile ingeresti - dar, dincolo de toate, omul e creat "dupa chipul lui Dumnezeu". Inca de la inceput, omul se putea hrani si cu hrana din pomii cei din Eden si "cu toata iarba ce face samanta de pe toata fata pamantului" (Facerea 1, 29), dar si cu slava lui Dumnezeu. Ca sa zicem asa, omul isi putea lua energie (viata) din energiile create (cum sunt pomii), dar si din energiile necreate (cele ce nu tin de fiinta dumnezeirii, dar reprezinta modul in care Dumnezeu se daruieste sau devine accesibil, ca prezenta ce incalzeste inima si hraneste fiinta umana). Daca Adam si Eva ar fi cultivat acest mod de viata, ar fi atins dumnezeirea, maturizandu-se continuu duhovniceste, prin intarirea legaturii, a comuniunii cu Dumnezeu.

Caderea a survenit in momentul in care primii oameni au decis sa nu mai primeasca viata de la Creatorul lor, ci sa se indrepte exclusiv catre cele create, punandu-si nadejdea ca pomul cunostintei binelui si raului ii va face "ca Dumnezeu". Asta a insemnat, pe de o parte, ca au cunoscut binele si raul - rau despre care stiau, dar pe care nu-l cunosteau in sensul biblic al cuvantului (adica nu avusesera cu el acea intimitate, acea unire pe care o are un barbat cand o "cunoaste" pe femeia sa). Dar, pe de alta parte, dorinta protoparintilor a fost de a-si lua viata de la ceva ce cadea sub simturile si sub ratiunea lor, ceva ce putea fi accesibil, usor de stapanit si de dobandit, precum li s-a parut a fi atunci rodul pomului celui din mijlocul raiului. Au vrut, asadar, sa aiba viata in ei insisi, sa fie autonomi, fara sa mai depinda de Cineva (dar au ajuns, fatalmente, sa depinda de ceva). N-au tinut cont de faptul ca Adam fusese avertizat de Dumnezeu: "in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit"(Facerea 2, 17). Dupa ce au mancat, nici Adam, nici Eva nu au murit, pentru ca nu la moarte ca despartire a sufletului de trup se referea Dumnezeu in primul rand - desi a survenit si aceasta, chiar daca sute de ani mai tarziu -, ci la acea moarte ca rupere/despartire de Cel ce este Izvor al vietii. Ca sa venim cu o imagine mai pe intelesul omului de azi, ce are acces la tehnica de tot felul, e ca si cum a-i scoate din priza un laptot dotat cu un acumulator (baterie). Pentru o vreme, acel aparat continua sa functioneze, in baza energiei acumulate in baterie, dar e o chestiune de timp pana cand va inceta sa functioneze cu totul.

Aceasta ruptura ontologica, de la un nivel de existenta in comuniune cu Dumnezeu la existenta doar biologica, nu putea fi "cusuta" decat de Dumnezeu Insusi. Omul nu se mai putea ridica sau "conecta" la viata lui Dumnezeu intrucat firea lui fusese corupta. E ca atunci cand cineva se imbolnaveste atat de grav incat hrana i se mai poate da fie ca la un sugar, fie doar prin perfuzii. Omul isi mai putea lua viata doar din cele create de Dumnezeu, chiar si persoanele cu viata sfanta avand acces doar limitat la viata divinitatii. Venirea unui Mantuitor a insemnat si venirea Celui care "are viata in sine insusi" si poate sa dea viata din viata Sa celor carora le doreste ca "viata sa aiba si din belsug sa aiba". Hristos respinge oferta diavolului de a se hrani cu pietre prefacute in paine (care i-a sedus pe Adam si pe Eva) reasezand lucrurile pe originarul fagas al lui: "erau bune foarte" (Facerea 1, 31). Acum doua mii de ani s-a intamplat, deci, un eveniment unic si atat de asteptat dupa alungarea din rai: omului i s-a redat accesul la "pomul vietii" (Crucea e lemnul acestui pom, Cel rastignit e rodul). Omul a primit, de fapt, din nou sansa de a se conecta, de a se adapa de la Izvorul vietii. Acest lucru se face prin impartasirea de harul Sau (energiile Sale necreate) - in rugaciune, in postire, in milostenie si in toata implinirea poruncilor evanghelice -, si, mai ales, in impartasirea propriu-zisa cu Viata din potirul euharistic: "Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevarata mancare si Sangele Meu, adevarata bautura" (Ioan 6,53-55).

Cele trei chipuri ale mortii
Acum omul are de ales: ori se hraneste doar din viata pe care o poate oferi creatul - viata care poate fi biologica, sociala, artistica etc. -, ori alege a se hrani din Viata care este Dumnezeu, Viata care se poate oferi direct, nemijlocit - "nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu" (Luca 4, 4) - sau mijlocit, prin intermediul celor create (de aceea, spre exemplu, Trupul Sau si Sangele Sau ni se dau sub forma vazuta a painii si a vinului; painea si vinul nu-si schimba firea - calitatile, gustul, culoarea -, adica raman in sfera creatului, dar sunt, in acelasi timp, si in sfera necreatului, fiind altceva decat ceea ce putem noi sesiza cu simturile noastre).

Din pacate, astazi omenirea tinde din ce in ce mai mult a se hrani din viata cea intru moarte. Cultura mortii se poate sesiza mai lesne in trei dintre chipurile sale: 1) a unei morti propriu-zise(intre avort si eutanasie/ incinerare, putem enumera tot ceea ce ajunge a ucide direct omul, inclusiv dezastrele ecologice); 2) a unei morti in perspectiva (hrana cu alimente artificiale, "pline de E-uri", dependenta de stupefiante sau de alcool etc.); 3) a unei morti ce ni se infatiseaza sub chipul unei pseudo-vieti (aici intra refugiul in virtual - pe internet, la televizor sau in filme; legiferarea prostitutiei si a casatoriilor intre persoane de acelasi sex; divortul pe motive de genul "nu ne mai potrivim" etc. etc. - tot ceea ce, intr-un fel sau altul, urmareste dobandirea placerii si a confortului ca scop in sine). Am semnalat, in mai multe randuri, despre cum s-a legiferat sau se insista a se legifera aceasta cultura a mortii, in diversele sale aspecte, la nivelul Romaniei sau la nivel european. Impactul este deja devastator si consecintele nu au intarziat sa apara. De la cancer sau depresie, ca boli cu incidenta din ce in ce mai ridicata in ultimii ani, la numeroasele dereglari de ordin climatic, de la cresterea ratei divorturilor sau traiul in concubinaj pana la avortul pe banda rulanta sau abandonarea copiilor la mila unui stat neputincios in a gestiona acest fenomen - acestea si multe altele sunt consecinta unei insistente incorsetari a noastre in uriasa inchisoare a culturii mortii.

Eliberarea nu poate veni pe cale revolutionara, in sensul social sau politic al termenului. Este nevoie de o autentica intoarcere la Viata, prin cultivarea relatiei noastre cu Dumnezeu, prin intoarcerea fiecaruia dintre noi catre hrana care este "Painea vietii", cea care "se coboara din cer si care da viata lumii" (Ioan 6, 33). Omul care cauta Imparatia cerurilor este cel care cauta Viata. Inca de pe acest pamant, un astfel de om incepe a se hrani de dumnezeire si va urca din slava in slava (adica va lua viata din viata lui Dumnezeu - epectaza, fara a-L putea epuiza vreodata). Doar dand viata noastra lui Dumnezeu, putem primi, intr-adevar, viata Lui. Invers, cel ce refuza Viata, se va putea hrani din cele create - finite si epuizabile -, iar "dincolo" se va chinui intrucat va tot cauta sa-si ia viata din sine insusi si nu va reusi (dar nici nu se va putea "consuma" cu totul pe sine, nu va ajunge pana la un "capat", la un soi de "nefiinta"). In acest fel avem de ales intre moarte si Viata. Sa traim ceea ce ne ucide sau "sa omoram ceea ce ne omoara" (Pr. C. Galeriu) ca sa fim cu adevarat vii - iata alegerea! Iar "cu moartea pe moarte calcand" este singura formula datatoare de viata!

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe