Deși postmodernismul s-ar fi născut acum vreo sută de ani, acest erzaţ ideologic complex caracterizat prin fluiditate, relativistism și cinism de-abia acum se manifestă în mod plenar printr-o vădită turbulenţă ideologică și culturală, printr-o stare de confuzie și de anxietate generalizată. Spațiul și timpul cultural par astfel a fi lipsite de coerenţă, substanță și sens, sensibilitatea înțelegătoare este parcă scufândată în valuri tulburi de dezordine şi incertitudine, inteligibilul este înlocuit cu instinctivul emoţional și atavic, cu apatia și acceptarea resemnată a determinismului fatidic, a haosului organizat.
Profeţia filozofică din secolul al 19-lea a morții lui Dumnezeu s-a dovedit a fi de fapt cea a morții omului și s-a adeverit şi realizat în secolul al 20-lea care a adus în lume apocalipsa a două războaie mondiale și a celor mai mari crize economice, sociale și politice cunoscute în istorie. În același timp secolul al 20-lea a produs și o explozie spectaculară şi miraculoasă a științei și tehnologiei moderne, a gândirii tehnice know-how, pragmatice şi utilitare. Toate acestea au provocat mutații profunde în viziunea omului asupra vieţii, o expansiune a capacităţii intelectuale cognitive dar și un mare semn de întrebare și îndoială asupra condiției morale și spirituale a omului, a existenței în genere.
Căpătând din ce în ce mai mult amprenta și simptomele amurgului evului mediu dar neizbutind să aducă omului siguranța, liniștea sufletească și împăcarea promisă, secolul al 20-lea s-a dovedit a fi un secol al ideologiilor falimentare și al anxietăţilor existențiale. Toate aceste ideologii indiferent de modul lor de prezentare au căutat nu numai să se impună totalitar dar și să țină loc de credință religioasă. În acest scop aceste ideologii și-au creat simbolurile și ceremoniile lor, dogmele, sfinții și liderii carismatici, precum și operele artistice și culturile inspirate de idealurile mai mult sau mai puţin utopice ale fiecărei orientări. Dar deşi aparent taberele ideologice s-au luptat pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţie, s-au luptat de fapt mai mult cu morile de vânt ori pentru interesele personale şi tribal-colective nu din altruism ori pentru adevăr, o ceartă doar trecătoare de familie, fiindcă baza, suprastructura politică şi ideologică a acestora, au fost de fapt aceeaşi; dincolo de măştile disimulante şi la minte şi la suflet protagoniştii au semănat leit ca picăturile de apă tulbure ale potopului şi ale dezastroaselor inundaţii care au produs o mare imensă de valuri după valuri de biete fiinţe umane dislocate, sinistrate şi exilate prin toate cotloanele mapamondului.
Secolul al 20-lea a cunoscut de asemenea o mare diversitate, o avalanşă de idei teologice, filozofice, culturale, sociale și politice, dar și o largă varietate de forme de exprimare și experimentare în creația artistică. În fapt s-a pregătit din timp terenul pentru explorările și experimentele culturale postmoderne. Între împlinirea profețiilor apocaliptice și seculare, şi ca urmare a faptului că intelectualii, scepticii și cinicii l-au ucis pe Dumnezeu în mințile și sufletele lor şi al acelora care continuaseră să mai creadă, contrar profeţiilor noii teologii a speranței din epoca eliberării și a reevanghelizării ecumenice, gândirea și preocupările postmodernismului au rămas tot acelea ale căutării pietrei filozofale, ale paradisului pierdut şi reinventat după chipul şi asemănarea celor care îl proiectează.
Însăşi frumosul și adevărul care împreună au constituit sursa și germenul vital al artei nu își mai găsesc originea în esențiala și divina minte a lui Dumnezeu, nu mai sunt atrase și atinse de raza de lumină transcendentală a grației divine, ci sunt mai degrabă considerate ca fiind forme şi obiect al unei continui schimbări, flux şi fluctuație a reprezentărilor mentale și emoționale, a infinitelor interpretări imaginative de care sunt capabile facultățile de percepție și de intuiție ale artistului. Numai că dacă există o infinitate de interpretări și de viziuni nu toate acestea sunt valide și valoroase, ori egale ca valoare. Dacă nu există valori absolute ori perene, dacă nu există criterii valide de evaluare, atunci sunt toate șansele ca non-valorile prin număr și cantitate să înnăbușe precum buruienile neplivite la timp cele câteva flori rare pe care am dori să le cultivăm în grădina sufletească şi să le admirăm în talentul și creativitatea autentică.
Astfel potrivit concepțiilor postmoderniste frumosul și urâtul, realitatea de dincolo de bine și de rău pot co-exista în opera artistică, fiindcă orice actualizare a acestora nu este absolută ci finită cu o infinitate de alternative și de perspective. După mintea postmodernistă adevărul însăși este o categorie relativă care se manifestă la granița între real și aparent. Frumosul nu trebuie neapărat să exprime adevărul ambele fiind simple produse ale imaginației omenești. Neexistând adevăr divin, revelat care să ne inspire și să ne ajute să ne apropiem de gloria lui Dumnezeu, trebuie să ne mulțumim cu fantezia care se ascunde după voalul schimbător al aparențelor. Dumnezeu, dacă există, este astfel sortit și forțat de om să rămână acolo sus sechestrat în planul tainelor transcedentale și îi este interzis de cenzura imanentă omenească să se arate în curcubeul transparent al frumuseții lumii vizibile și invizibile. Astfel se face că omul și-a pierdut însăși capacitatea de a se mira, de a se minuna, de a se cutremura și a rămâne fascinat de avatarurile sacrului și pentru a găsi un sens existenței trebuie să improvizeze el un sens ori atâtea sensuri câte sunt necesare spre a seduce, seda și hipnotiza mințile neliniștite. Alminteri, omul care nu poate fi ori crea nimic autentic și inspirat nu are altă cale decât aceea a trăi consecinţele anxietății, ale perplexităţii și ale nihilismului postmodernist.
Premodernismul, modernismul și postmodernismul s-a spus că sunt precum un continuu de semicercuri, de arcuri succesive, de valuri unul ridicat pe umerii celuilalt, împinse la suprafața fluidă a fluviului istoriei, pe solul și aluviunile de la maluri ale culturilor care se formează pe rând. Semicercurile culturale, paradigmele, se intersectează la bază, se îngrădesc parțial, se suprapun în perioadele de tranziție a acestora. Astfel, privite din perspectiva bi-dimensională a priorităţii axiologice pre-modernismul ne apare ca fiind paradigma dominată de icoana divină, modernismul de paradigma autoportretului persoanei umane, iar postmodernismul de imaginea virtuală a atavicului din om.
Postmodernismul a început de fapt în grădina creației când șarpele cel viclean l-a ispitit pe om cu îndoiala: „Chiar a zis Dumnezeu?”. Și dându-i crezare diavolului omul a ajuns ca Dumnezeu să cunoască binele și răul, adică să decidă ce este rău şi ce este bine după propria alegere, înțelegere și interpretare a omului, nu cea a lui Dumnezeu. Mintea omenească are capacitatea de a gândi ori a-şi imagina virtual o infinitate de posibilități, de a-și crea o lume după chipul și asemanea sa. Întrebarea este însă unde se termină visul și unde începe realitatea, ce este obiectiv și peren și ce este subiectiv și trecător, imaginativ, fantasmă și fantezie. Există sau nu o granița permeabilă, o membrană psihologică, vizibilă sau invizibilă între cele lumi aparent separate și diferite, iar dacă există cine anume are autoritatea şi de unde să decidă ceea ce este bine sau rău, urât sau frumos în lumea aceasta? Dacă fiecare trebuie să decidă pentru sine cum ne mai putem atunci înţelege în Turnul Babel al postadevărului?
Absolutizarea relativului, demolarea valorilor tradiției este doar prima etapă în crearea spațiului mental pentru studiul din laboratoarele experimentării ingineriei umane artificiale, ale reprogramarii subliminale a inconștientului individual și colectiv ancorate la rețelele și rețetele informaționale și dezinformaţionale globale. Reprogramarea culturii și a religiei omogenizate, nivelate și nediferențiate, aducerea la nivel comun, atomizarea și fragmentarea, mărunțirea, sunt necesare pentru crearea noii matrice transumane globale.
Experiențele pseudo-mistice, esoterice ale omului postmodern sunt în ultimă instanţă exces consumatorist de apă sărată care nu potolește setea ci dimpotrivă întețește şi mai mult nevoia de apă, de multe ori și mai sărată pentru satisfacerea curiozității de altceva cât se poate mai senzațional. Omul postmodern nu așteaptă să se reverse ploaia de har, ci se antrenează și își perfecționează metodele tehnice de „self-help”, învață cum să-și lase cât mai slobode instinctele obscure. Din creator al istoriei omul devine spectator al acesteia, consumator de cunoștințe utile și inutile, fabricate și controlate pentru a produce iluzia realității și a adevărului. Reclama comercială continuă să fie sufletului comerţului dar şi al postadevărului amplificat şi diseminat instantaneu şi repetitiv, în spaţiul virtual unde nu mai există zi şi noapte, nici telejurnalul de seara, colportoare a hiperrealităţii postmoderniste, a unei realități ireale, a construcției artificiale stereotipe, fără originalitate și valoare perenă, a postadevărului.
Postmodernismul reprezintă încercarea de absolutizare a relativului, efemerului, a contingențelor, abolirea viziunii sacre a lumii, a lumii văzute de sus, de pe piscul valorilor, prin ochiul divin şi clarvăzător al vulturelui pleşuv. Postmodernismul reprezintă viziunea telurică, sumbră, pământească și subterană a șarpelui pe care prea multă lumină îl stânjenește și deconspiră. Postmodernismul este obsedat de fiecare frunză care cade din coroana copacilor și de aceea proverbial refuză să creadă că dacă există copaci ar putea exista acolo şi rădăcinile pădurii.
Postadevărul este o consecință firească a spiritului nihilist, relativist postmodernist, un semn al vremurilor de pe urmă, când adevărul este înlocuit cu minciuna, valoarea cu nonvaloarea, faptele cu ficțiunea, evidența obiectivă, chiar cea științifică şi verificabilă, cu opiniile subiective, diletante. Postadevărul nu este acum numai un monopol al mass-mediei, deși aceasta deține încă partea leului, ci este la îndemâna oricui interesat să propovaduie evanghelia veștilor celor false, să slujească complexului industrial al postadevărului. Create dincolo de orizontul cenzurii transcedentale, algoritmele revoluției informaționale au tentacole virtuale care au pătruns demult până în adâncurile fiinţei şi ale conştiinţei umane. Postadevărul poate fi programat şi distribuit fiecăruia după posibilităţi şi nevoi.
Marin Mihalache
Marin Mihalache
-
Consideratii ortodoxe despre bioetica in contextul actual
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Piste false in bioetica moderna
Publicat in : Morala -
Bioetica - etica traita
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.