Postmodernismul provocare la morala crestina

Introducere

Metamorfoza lumii europene de la epoca medivala la epoca moderna sau iluminista a secolului al XVIII-lea a atras dupa sine mutatii considerabile pe scena culturii europene. De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la stiinta, si de la valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot atatea expresii ale globalizarii.

Conceptia mecanicista a favorizat imensul progres stiintific si tehnologic pe care il cunoaste socitatea contemporana occidentala. Dar aceasta conceptie este cauza regresului spiritual si moral al lumii in care traim. Factorii economici, financiari si politici au dobandit o importanta considerabila, in detrimentul preocuparii de ordin spiritual. Traim intr-o lume in care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale. Pe de o parte, asistam la victorii ale stiintei si tehnicii care depasesc cu mult cele mai optimiste asteptari ale veacului al XVIII-lea, dar, in viata lui interioara, omul se simte prins in ghearele unor forte irationale pe care nu le mai poate controla. Explozia de violenta si senzualitate, care se raspandeste peste tot in societate si cuprinde cercuri din ce in ce mai largi, constituie dovada concludenta a degradarii climatului spiritual al omului si al societatii contemporane 1.

Intelegerea si acceptarea legaturii intre Logos si creatie au o importanta capitala pentru destinul lumii. Ca urmare a neintelegerii acestei legaturi, sau a respingerii ei, in Apus a fost elaborata teoria evolutionista, care pleaca de la premisa ca Dumnezeu sau nu exista, sau cel putin este absent din actul creatiei. Caci daca ar exista, ar trebui sa se admita fie ca nu poate sa creeze in 6 zile sau sa aduca lumea intru fiinta numai cu cuvantul Sau 2, fie ca nu vrea, si atunci avem de-a face cu un dumnezeu care nu este iubire. Astfel, Dumnezeu care nu creeaza nu are motive sa se implice nici in mantuire si nu are nici conditiile pe care El insusi sa le fi creat in vederea Intruparii. De evolutionism au avut nevoie filosofii atei pentru a argumenta autonomia omului prin insasi originea lui, sau cum spunea darwinistul Richard Dawkins: „Darwin a facut posibil sa devii un ateu desavarsit din punct de vedere intelectual” 3.

Avand la baza autonomia lumii si a omului fata de Dumnezeu, modernitatea a tras concluzia logica ca: lumea poate fi gandita complet fara a mai presupune existenta vreunui Dumnezeu, indiferent ca este vorba despre Dumnezeul filosofilor ori de cel al credinciosilor. Mai trebuia declarat un nou dumnezeu sau declarati alti dumnezei. Cazand din nou in capcana pe care i-o intinsese diavolul in gradina Edenului si in tendinta de a fi “ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul” (Fac. 3, 5), omul se autoidolatrizeaza, se autodivinizeaza si se declara dumnezeu.

Noul dumnezeu si-a dezvoltat un nou cult, declarand in cadrul acestuia si idolii care vor completa tabloul autodivinizarii omului. Astfel, primul idol aparut si consacrat ca atare in epoca moderna pare sa fie”Cultul civilizatiei”. Instituirea acestui cult a constat si consta in subordonarea culturii, artei si tuturor valorilor morale, traditiei si credintei in Dumnezeu fata de nevoia de civilizatie. Toate acestea au fost orientate de omul modern in functie de un tel superior: asigurarea civilizatiei.

Stiinta moderna este un alt idol al epocii moderne si o percepem asa fiindca si-a conferit siesi putere absoluta. In esenta, proclamarea stiintei ca idol in modernitate consta in faptul ca centrul de gravitatie al cunoasterii se transfera de la Dumnezeu la om.

Epoca moderna a impus conceptia conform careia omul este o fiinta autonoma care se poate dezvolta de unul singur, mai ales cu ajutorul mintii (nous) si cu ajutorul propriilor puteri interioare. Propriu-zis, aceasta inseamna zeificarea rationalitatii umane si prezentarea ei ca substitut al credintei in Dumnezeu. Insa negarii Dumnezeului Celui Viu i-a urmat – cum era si firesc contestarea ratiunii insasi. In scurta vreme s-a ajuns la despotismul absurdului. Ratiunea umana s-a autolimitat la cunoasterea materiei si, lipsindu-se de criteriul absolut al evaluarii celor cunoscute, a esuat in conflictul cu modul de gandire al semenilor.

Al treilea idol al modernismului este credinta in progresul istoric al umanitatii si sacrificarea pe altarul acestui idol a valorilor trecutului, traditiei, adevarului. Ideea moderna de progres si-a dovedit falsitatea prin esuarea rationalismului si rationalismului iluminist in irationalism .

I. Umanismul Renasterii

Cea dintai miscare culturala din epoca Renasterii a fost umanismul, care a reprezentat o revolta impotriva lui Dumnezeu si a invataturii cu privire la natura divina a omului. Considerand ca adevarata afirmare libera si armonioasa a omului a avut loc in paganism, umanismul Renasterii a reactualizat credinte si practici pagane. Cu toate ca umanismul l-a pus in centrul lumii pe om, declarand ca doreste afirmarea plenara a acestuia, promovarea demnitatii valorii si dezvoltarea posibilitatilor nelimitate ale omului si chiar desavarsirea fiintei umane, dezvoltarea libera a personalitatii umane, in realitate l-a condamnat la o viata limitata in cadrele lumii naturale, lipsindu-l de orizontul infinitatii si perspectiva vesniciei.

Umanismul este o razvratire impotriva adevaratei naturi a omului si a lumii, o fuga de Dumnezeu, o negare a tuturor realitatilor existentei umane, invesmantata in limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol in realizarea umanismului; subumanismul este culmea si scopul umanismului. Prin urmare, irationalismul zilelor noastre nu este decat o demascare a irationalismului iluminist, dezvaluindu-l ca pe o increngatura a minciunii si deceptiei, asa cum este in realitate. Subumanismul ne invata ca umanismul iluminismului, care divorteaza de Dumnezeu – ultima ratiune, nu este in fond rational. Subumanismul este consecinta practica a negarii teoretice a chipului lui Dumnezeu in om, iar irationalismul este consecinta practica a pretentiei teoretice a omului ca poate fi rational fara Dumnezeu.

II. Iluminismul

In secolul al XVIII-lea, supranumit secolul luminilor, secolul lui Voltaire si al lui Diderot, omul modern hotaraste ca a venit vremea sa-si declare autonomia fata de Dumnezeu si Biserica, ca isi este lege lui insusi si este stapan al lumii si al istoriei, pentru a-si pune in aplicare planul de dominatie universala. Imbratisand materialismul si ajutat de revolutia stiintifica, in acest secol, omul modern renunta la Duhul datator de viata si se condamna la moarte.

Cauza principala a acestor mutatii este rezultatul unor conceptii materialiste despre univers, lipsite de suportul lor interior si spiritual in Dumnezeu, capabil sa mentina impreuna cerul cu pamantul, lumea vazuta cu cea nevazuta sau lumea naturala cu cea supranaturala.

A rezultat o conceptie mecanicista a universului, care supravietuieste pana astazi in teologia eterodoxa, o conceptie care are in vedere numai lumea vazuta, separata de cea nevazuta. In aceste conditii, nu este de mirare ca s-a pus in circulatie teoria dublului adevar, a unui adevar supranatural si spiritual, si a unui adevar natural si stiintific, care avea sa duca la conflictul dintre religie si stiinta.

Autodivinizarea omului a atins cote nemaiintalnite in ideologia creata de el si aceasta pregatea experientele cele mai tragice pe care le traiese omenirea dupa Hristos.

III. Modernismul (evolutionismul, marxismul, nihilismul si secularizarea)

Darwin, Marx si Nietzsche sunt campionii epocii moderne in lucrarea acesteia – ideologica si practica – de nimicire a persoanei umane. Evolutionismul lui Darwin a fost una din premisele materialismului dialectic elaborat de Karl Marx. Aceasta conceptie despre lume se sprijina pe cele mai generale legi ale miscarii si dezvoltarii naturii, societatii si gandirii de pe pozitii profund atee. La dezvoltarea materialismului dialectic va contribui apoi V.I.Lenin. Desi sustinatorii materialismului dialectic pretind ca el constituie o metoda stiintifica de cunoastere si transformare revolutionara a lumii si, prin aceasta, a omului insusi, in realitate, aceasta conceptie a constituit fundamentul marilor ideologii care, in numele promisiunilor luminoase pentru viitorul umanitatii au comis cele mai crunte campanii de decimare psihica si fizica a omului. In gelozia lor fata de valorile crestine si voind sa-L elimine cu totul pe Dumnezeu din preocuparile omului, Marx si Engels s-au dovedit a fi pe linia modernitatii. In fine, Marx, Engels, Lenin si alti ilustri reprezentanti ai modernismului au creat platforma ideologica pentru crimele in masa de care sunt vinovate comunismul si nazismul, cunoscute in istorie ca cele mai inumane ideologii 4.

Ideologia epocii moderne se straduise si reusise sa faca din om un dumnezeu, iar fascismul si comunismul au creat cadrul potrivit ca acesti dumnezei – fiindca erau prea multi – sa se incaiere. Dar aceasta incaierare si nimicire a urmat dupa ce oamenii moderni, potrivit lui Nietzsche, L-au „ucis pe Dumnezeu” in inimile lor si, ca urmare, „Dumnezeu este mort”.

Misiunea principala si cea mai evidenta a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, sustinut de adevarul crestin, in care acesti oameni isi aveau radacinile. Aici intra in joc violenta, virtutea specific nihilista.* Suferintele provocate de nihilism omului modern sunt incalculabile, fiindca dupa darwinsm si marxism, nihilismul lui Nietzche a fost cel care a oferit ultimele si cele mai pretioase motivatii celor puternici, pentru a distruge ceea ce este vechi, inclusiv pe om.

Nihilismul, sub forma lui pura, reprezentat prin revolutionarul rus Neceaev l-a inspirat pe Lenin si ca urmare, acesta a recurs la exercitarea in mod nemilos a puterii si a inceput primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii. Nihilismul l-a inspirat si pe Hitler, asa incat Europa si chiar lumea intreaga a putut trai prin experienta vietii fara Dumnezeu.

Roadele darwinismului, marxismului si nihilismului – expresii ale epocii moderne si creatiei ale omului modern – au zguduit lumea si constiintele umane. Prin aceste ideologii omul a demonstrat la ce grad de nebunie poate ajunge, daca in centrul realitatii numai este considerat Dumnezeu drept Creatorul omului si al istoriei.

Nietzsche ne invita, ca si Mefisto pe Faust, sa fim dumnezei in aceasta lume. Caci fructul acestei lumi este duce si gustos si supraomul preconizat de el poate gusta fara teama din toate fructele paradisului pamantesc – dar nu toti oamenii, bineinteles – ci numai cei convertiti la anticrestinism si impartasiti cu sangele dionisiac al noului zeu pagan, care graieste prin gura proorocului Zarathustra. Dar, lasandu-se amagit de astfel de slujitori ai Satanei, omenirea a cazut in capcana nebuniei acestora. Caci, desi L-a izolat pe Dumnezeu in Cer ca sa ramana el stapan absolut pe pamant, crezand ca fara Dumnezeu va fi liber, omul a devenit robul propriilor patimi si al legilor omenesti, care i-au complicat cumplit viata si-l conduc la sinucidere.

Paradisul pamantesc, promis de Lenin, Stalin sau Hitler – obsesia paranoica a rasei pure fiind, ca si materialismul marxist, o forma de idolatrie a materiei – s-a transformat intr-un infern planetar, fara precedent in istoria omenirii, soldandu-se cu milioane de morti, lagare de concentrare, camere de gazare si alte mijloace de exterminare in masa, a caror incoronare au fost bombele atomice de la Hirosima si Nagasachi. Milioane de oameni, creati dupa chipul lui Dumnezeu, au fost exterminati ca viermii si ca furnicile, intr-un timp record, datorita progreselor remarcabile ale stiintei si tehnicii moderne, care, intunecate de duhul satanist al distrugerii, au confirmat in proportii industriale pactul de sange prin care omenirea cazuse in captivitatea omoratorului de suflete.

Astfel, lumea a descoperit cu groaza ca ratiunea omului, nu este doar o sursa de fericire, ci si de cruzime si faradelegi, de ura si de razbunare, de suferinte crunte pe care omul le provoaca semenilor sai.

Gandirea moderna a iesit de sub tutela lui Dumnezeu, a facut din lumea creata de El scena luptei impotriva tuturor, a concurentei salbatice, un mediu din care lipsesc valorile crestine: mila, iubirea si iertarea, comunicarea si fidelitatea, iar aceasta in conditiile asa-numitei paci. Crezand ca va fi om deplin sau ca se va afirma ca om fara Dumnezeu, omul s-a dezumanizat, fiindca, despartindu-se de Hristos, a fost cuprins de intuneric.

Pentru a ne da seama de consecintele si riscurile modernitatii pentru viata Bisericii si cea a omului contemporan, vom pune in evidenta trei mutatii principale pe care modernismul le-a introdus in cultura contemporana.

In primul rand, modernitatea a transformat centrul de gravitatie al lumii de la Dumnezeu la om, astfel ca omul se simte atat de autonom in fata Divinitatii, incat considera vointa lui Dumnezeu ca un fel de atentat impotriva propriei lui libertati. In aceasta conceptie antropocentrista, omul se realizeaza prin el insusi, fara ajutorul lui Dumnezeu.

In al doilea rand, modernitatea a introdus o separatie artificiala intre domeniul public si cel privat, care se manifesta prin tendinta de a elimina religia din viata sociala si de a transforma societatea intr-un domeniu rezervat, cu precadere, preo-cuparilor de ordin economic, care il determina pe om sa uite de valorile spirituale, care il inalta spre asemanarea cu Dumnezeu, si sa se lanseze intr-o cursa frenetica dupa bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodata capabile sa stavileasca setea lui dupa eternitate.

In al treilea rand, modernitatea a separat omul de natura inconjuratoare si l-a transformat in stapanul absolut al naturii, considerand ca rolul omului este cel de a impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, si de a modela si exploata natura potrivit dorintei lui de profit si dominatie pamanteasca, ducand la aparitia crizei ecologice contemporane si putand duce la subminarea vietii si existentei umane.

Adunarea generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1990) considera ca modernismul si secularizarea sunt rezultatul unei fatale erori teologice, care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie. Cu alte cuvinte, Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creatie, iar cosmosul, ca si omul, a devenit autonom 5.

Cu toate acestea, au inceput sa apara semne de speranta acolo unde ne asteptam mai putin, in domeniul fizicii fundamentale, care a depasit existenta lucrului in sine si a relatiilor mecaniciste dintre lucruri, de cauza si efect, promovate de fizica clasica. Noua fizica a descoperit ca nu exista lucruri in sine, ci toate se afla intr-o relatie de reciprocitate, pentru a construi acea ordine interiora si profunda a universului de care vorbeam mai sus. Sigur, exista opinia ca rezultatele fizicii cuantice pot fi interpretate si folosite de fiecare, dupa bunul sau plac, asa cum se si intampla in realitate6 .

Omul nu a fost creat ca sa vorbeasca cu sine insusi si sa se secularizeze, ci ca sa fie partener de dialog al Creatorului sau si inel de legatura intre Dumnezeu si lume, cu radacini adanc infipte in realitatea cosmica, dar si in cea treimica, ca sa transfigureze creatia in Hristos. In aceasta viziune teologica, lumea nu mai ramane inchisa in ea insasi, ci deschisa transcendentului, cu toate consecintele care decurg de aici.

Cu alte cuvinte, aceste consideratii vor sa arate ca datorita crestinismului s-a trecut de la o conceptie panteista despre lume, care confunda Divinitatea cu lumea si teroriza omul prin sacralitatea ei, la o conceptie deista care desacralizeaza lumea si reda omului libertatea fata de ea.

Dar ce este mai grav in aceasta conceptie deista care izoleaza Divinitatea in transcendent, consta in faptul ca atribuie cunoasterii lui Dumnezeu o simpla dimensiune intelectualista si face abstractie de implicatiile ei morale si spirituale asupra intregii fiinte umane, adica atat asupra sufletului, cat si a trupului. In felul acesta cunoasterea lui Dumnezeu devine o problema de ordin teoretic si speculativ care nu mai intereseaza poporul.

Autonomia creatiei ca rezultat al izolarii Divinitatii in transcendent a dus inevitabil la autonomia omului si ratiunii umane fata de Dumnezeu7 .

Scolastica sub influienta aristotelica, evidentiaza si mai mult caracterul autonom al universului printr-o conceptie mecanicista, bazata pe existenta lucrului in sine si pe legaturile exterioare dintre cauza si efect, care face abstractie de prezenta lui Dumnezeu in universul fizic si fundamenteaza autonomia lumii in raport cu Dumnezeu. Totusi, in aceasta conceptie, ordinea supranaturala nu era considerata ca fiind opusa celei naturale, ci avea rolul de a contribui prin gratia divina la perfectionarea naturii 8.

Epoca luminilor a modificat sensul autonomiei pe care creatia o avea in teologia apuseana, transformand-o intr-o autonomie care neaga existenta lui Dumnezeu si calitatea Lui de Creator si Proniator.

IV. Postmodernismul si consecintele sale:

a) Criza ecologica

Autonomia ratiunii umane, proclamata de iluminism, este rezultatul autonomiei creatiei fata de Dumnezeu.

Mergand mai departe, in aceeasi directie, putem spune ca atat izolarea Dumnezeirii in transcendent cat si autonomia creatiei fata de Ziditorul ei au determinat omul sa ia locul lui Dumnezeu pe pamant si sa domine lumea in numele Creatorului.

Nestavilita pofta de putere a fost cea de a face omul asemene lui Dumnezeu. Astfel fiinta umana a invocat puterea lui Dumnezeu ca sa dobandeasca o justificare religioasa pentru propriile lui interese, iar aceasta conceptie a fost mentinuta in crestinatatea europeana si americana (de Bisericile apusene) care ramane si ea vinovata pentru criza lumii de azi.

In virtutea poruncii de a stapanii pamantul, omul a crezut ca este chemat sa impuna lumii vazute propria lui ordine. Asa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioara, rationalitatea creatiei, tot astfel omul, in calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul sa impuna lumii ordinea lui exterioara. Acesta tendinta isi gaseste expresia adecvata in sistemul kantian dupa care omul nu este chemat sa scota legile din natura, ci sa impuna naturii legea sau ordinea izvorata din mintea lui in care sunt date aprioric categoriile gandirii (cauzalitate, spatiu, timp). Este adevarat ca datorita acestei ordini pe care omul a cautat sa o impuna naturii vazute, a reusit sa realizeze un imens progres stiintific si tehnologic care, desi de multe ori s-a intors impotriva omului (bomba atomica), totusi a contribuit si la bunastarea omului (conditii civilizate de viata, combaterea maladiilor, prelungirea vietii).

Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta ordine pe care omul a cautat sa o imprime lumii a intrat in conflict cu ordinea asezata de Creator la baza intregii creatii si a produs imensa criza ecologica, care polueaza natura si omul.”Este ingrozitor sa gandesti, spune CBE (Consiliul Mondial al Bisericilor), ca specia umana care a intrat in scena istoriei si a creatiei cu numai 80.000 de ani in urma, atunci cand istoria planetei depasea 4 miliarde de ani, a fost capabila sa ameninte si sa submineze baza insasi a vietii intr-o perioada de 200 de ani, de la inceputul epocii industriale”.

Desprinderea omului si a creatiei din relatia lor cu centrul de gravitate dat in Dumnezeu a favorizat explozia unui pluralism religios si cultural atat de contradictoriu in esenta lui, incat produce confuzie si dezorientare in mintea, sufletul si inima credinciosilor. Aceasta este cauza aparitiei atator secte si curente filozofice care asalteaza neincetat Biserica si societatea.

Progresul spectaculos inregistrat in domeniul stiintei si al tehnologiei a agravat ruptura dintre om si Dumnezeu, fiindca lumea a fost conceputa ca o masina uriasa care functioneaza fara Dumnezeu.

Asistam la o reintoarcere a omului la panteismul precrestin, care inchide omul in imanenta lumii create, fiindca face abstractie de transcendenta lui Dumnezeu. Pe aceasta cale omul, care se simte mandru de cuceririle lui stiintifice si tehnologice, de dominatia lumii vazute, isi pierde libertate interioara si devine sclavul unor forte irationale, spirite si patimi, care ii transforma viata interioara intr-un adevarat cosmar si-l desfigureaza din punct de vedere spiritual.

b).Globalizarea si componentele sale:

Dispozitia pentru apropiere si comuniune cu semenii este innascuta omului. Iar aspiratia spre comuniune la scara mondiala constituie cea mai inalta expresie a predispozitiei omului pentru apropierea fata de semeni.

Astfel, devine usor de inteles ecoul pe care-l gasesc in multi oameni teoriile despre unitatea mondiala, care apar din timp in timp, si ideologiile politice, cum ar fi cea care se refera la globalizare, promovata in vremea noastra de „noua ordine” mondiala.

Epoca noastra este partasa la disputa dintre cele doua tendinte: globalizarea si autolimitarea. Pe de o parte, se inlatura granitele si se unifica lumea, in timp ce, pe de alta parte, se dezvolta proceduri introvertite si autolimitari nationaliste sau nationale, despre care se credea de multa vreme ca s-au diminuat.

In primul rand, globalizarea nu este altceva decat o reinviere a foarte recent apusului comunism. Daca ideologia comunista avea in centru colectivul, in detrimentul individului, in noua societate globalizata se are in vedere crearea unei natiuni universale, in care rolul persoanei este din ce in ce mai neinsemnat.

Cu toate ca pare sa-i uneasca pe oameni in exterior sau sa favorizeze apropierea reciproca a acestora, eliminand barierele despartitoare si facilitand comunicarea, in realitate, globalizarea duce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea infatisarii si comportamentului oamenilor; de fapt, la anihilarea omului ca persoana si chiar a adevarului insusi despre persoana. Aceasta ideologie vede lumea ca pe un material omogenizant, nesocotind principiile, valorile si particularitatile sale, dimpotriva, consfintind domnia atotputernica a banului. Globalizarea conduce, astfel, la formarea unui om nou, care nu mai are nimic sfant.

In al doilea rand, globalizarea favorizeaza internationalizarea violentei, deschizand calea noilor forme ale crimei organizate, largirea prapastiei dintre bogati si saraci, exploatarea celor slabi, exterminarea celor nedoriti, conducand la pierderea sensibilitatii oamenilor din societatea contemporana.

Anastasios Yannoulatos remarca faptul ca “eforturile de apropiere si coordonare internationala, care semanau intru inceput unei ploi binefacatoare care fertilizeaza lumea intreaga, acum se dezvolta in furtuni si inundatii care ameninta fiecare colt al pamantului cu puhoaie navalnice” 9.

Prapastia dintre statele bogate si cele sarace se adanceste, intrucat cele sarace devin sursa de materie prima pentru cele bogate, devin mediu de exploatare, si totodata piata de desfacere, iar forta de munca migreaza tot mai mult dinspre tarile sarace spre cele dezvoltate. Pe de alta parte, cresterea masiva a consumului de bunuri duce la o exploatare irationala a resurselor naturale, avand consecinte catastrofale ireversibile in plan ecologic. De asemenea, este limitata puterea institutiilor democratice in statele care nu sunt in top din punctul de vedere al dezvoltarii economice. Acestea sunt obligate sa actioneze conform directivelor altor centre internationale sau unor curente mondiale.

Globalizarea, promovata de noua ordine mondiala, constituie numai o inselatoare fata a universalitatii. In timp ce pare ca-i uneste pe oameni in exterior sau ca favorizeaza apropierea reciproca a acestora, ca elimina barierele despartitoare dintre ei si faciliteaza comunicarea, in realitate ii aduce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea infatisarii si comportamentului omului, la americanizarea modului de viata. Punctul culminant al acestui proces negativ este anihilarea omului ca persoana si chiar a adevarului insusi despre persoana10 .

1. New Age

Sincretismul religios al noii epoci (New Age), promovat uneori chiar de crestini, ameninta cu disparitia adevarului persoanei umane, tintind direct primul nivel, cel teologic. Prin relativizarea crestinismului si prin incercarea de amestecarea sa cu alte religii si conceptii religioase, urmareste sa faca sa dispara adevarul despre Dumnezeu ca Persoana si despre comuniunea Sa personala cu lumea, stiut fiind ca acesta constituie esenta crestinismului. Diferitele religii si crestinismul sunt percepute si abordate ca simple mijloace de reglare psihologica a omului 11.

Pe de alta parte, globalizarea contemporana, care face parte din sistemul ideologic al adeptilor noii ordini mondiale, ameninta adevarul despre persoana la nivel antropologic, ducand la disparitia lui efectiva. Aceasta miscare vede lumea ca pe un material omogenizat, nesocoteste principiile, valorile si particularitatile sale si consfinteste domnia atotputernica a banului.

Globalizarea este un fenomen complex, ce se manifesta la diferite niveluri. Multi il leaga de economie. Si aceasta este logic, deoarece la nivelul economiei si mai ales la nivelul economiei financiare, globalizarea a prezentat o evolutie impetuoasa.

Aceasta ideologie (globalizarea sau mondializarea) se extinde la toate nivelurile vietii omenesti : la cel politic, la cel religios, la cel duhovnicesc si la cel cultural.

Mijlocul prin care se promoveaza in vremea noastra globalizarea este tehnologia. In zilele noastre, informatica si mai ales internetul au adus in avanscena un nou mod de viata. Au facut posibile existenta unei societati instabile care poate sa se constituie in afara spatiului si care sa aiba in vedere numai dinamica timpului; o societate care nu mai este unidimensionala, ci adimensionala.

Astfel, orice manifestare economica, politica sau de alt ordin poate sa se realizeze intr-un anume timp, fara sa se gaseasca in vreun spatiu concret. Poate fi realizata de catre oameni care comunica intre ei, fara sa aiba vreo legatura unii cu altii.

Repercursiunile negative ale globalizarii in ecologie se vad in reaua intrebuintare a mediului inconjurator, care se face in mod abuziv si provocator de catre cei puternici, carora nu le pasa de lume, ci urmaresc sa realizeze imediat interesele economice, politice sau de alt ordin.

Mondializarea are consecinte corespunzatoare si in alte domenii ale vietii sociale, cum ar fi internationalizarea violentei, largirea prapastiei dintre bogati si saraci, exploatarea celor saraci, exterminarea celor nedoriti, ceea ce duce la situatii imprevizibile. Pierderea sensibilitatii oamenilor societatii contemporane nu este straina de fenomenul globalizarii.

Gobalizarea, insa, nu se intinde numai la nivel macroeconomic, ci patrunde in toate structurile microsociale, pana in insasi persoana omeneasca, insufland duhul sau distructiv, care este spiritul banului. Acest duh a existat, desigur, si in trecut. In vremea noastra, insa, a castigat o autoritate mondiala de necontestat.

Astazi, toate se reduc la bani. Patria, religia, constiinta, tot ceea ce are sau de care are nevoie omul, chiar si omul insusi este apreciat si cumparat cu bani. Spiritul financiar paralizeaza omul din punct de vedere moral si-l transforma in primitor pasiv al evolutiilor exterioare. In felul acesta suntem dusi la periferia moralitatii.

Merita o atentie deosebita punctul de vedere al Sfantului Apostol Pavel formulata atunci cand, enumerand diferite stari ale pacatului, cum ar fi curvia, necuratia, patima si pofta cea rea, se opreste la iubirea de arginti socotindu-o drept inchinare la idoli (Coloseni 3,5 si Timotei 6,10). Aceasta inseamna ca prin iubirea de arginti, omul intrerupe comuniunea cu Dumnezeu si devine sclavul banului. In felul acesta banul primeste dimensiuni metafizice. Devine Mamona (Luca 16, 9-13), care se lupta cu Dumnezeu, care robeste omul si duce la amoralism.

Acest fenomen nu s-a creat pe neasteptate, ci a fost pregatit prin procese indelungate, care au fost sistematizate imediat dupa cel de al II-lea razboi mondial, prin ideologia dezvoltarii economice. Aceasta ideologie a fost pusa in circulatie in 1948 de presedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, si a devenit idealul intregii lumi asa-zise libere.

Dupa prabusirea sistemelor comuniste totalitare si disparitia temerii de un adversar declarat, in restul lumii s-a creat un gol ideologic si era firesc sa se doreasca acoperirea sa. Acest gol ideologic se incearca a fi acoperit prin ideologia globalizarii. In felul acesta omul este chemat sa inainteze spre, sau, mai curand, sa adere la o societate noua, internationala si nemarginita, care duce la alienarea persoanei si a vietii comunitare 12.

Societatea ajunge la stadiul la care niveleaza toate diferentele traditionale si formeaza omul nou, care, de fapt, numai are nimic sfant.

Insa, pe de alta parte, popoarele care nu sunt sensibile la ideologia globalizarii, deoarece au cunoscut mai devreme sistemul ideologic al internationalismului comunist, inrudit cu globalizarea, au dorit sa se intoarca la statele nationale si la particularitatile lor culturale.

Desigur, globalizarea are si elementele ei pozitive, care nu trebuie ignorate. Ca proces care usureaza apropierea oamenilor unii fata de altii, face servicii relatiilor dintre ei si anuleaza separarile etnice dintre ei, exprimand cea mai adanca aspiratie a firii umane.

Din acest punct de vedere nu este numai acceptabila, ci si necesara. Impartirile omenesti, nationale, sociale si de alta natura, constituie, potrivit invataturii crestine, stari ale omului cazut in pacat care trebuie depasite.

In situatia sa ideala omenirea se plaseaza dincolo de aceste separatii, asa cum spune Sf.Apostol Pavel: „Nu mai este iudeu, nici elen, nici sclav, nici slobod; nu mai este nici barbat nici femeie; si toti sunt una in Hristos Iisus” (Galateni 3,28).

Aceasta situatie devine posibila, insa, numai prin unirea oamenilor la nivel duhovnicesc. De altfel, aceasta este ceea ce propovaduieste crestinismul. Dimpotriva, respingerea separarilor fara simultana inaltarea la un nivel duhovnicesc superior, va eroda cu siguranta unitatea oamenilor si va da nastere unor tendinte care dezintegreaza comuniunea dintre oameni.

“Era Noua” (New Age) este tot mai insistent propovaduita de noii prooroci mincinosi (Matei 24,11; Marcu 13,6) aparuti mai intai in spatiul denumit astazi “euro-atlantic”, cu alte cuvinte SUA si Europa de nord-vest anglo-saxona, stapanii temporari ai acestui veac. Pentru ca se cheama “noua” trebuie sa ia locul celei vechi, in virtutea dialecticii de tip hegelian optimist, spre progresul spiritului lumii.

In momentul de fata suntem, din punct de vedere astrologic, martorii trecerii de la era pestilor la cea a varsatorului sub semnul cauia se va instala noua era.

Era pestilor a fost identificata fortat – de catre miscarea new age care se contureaze a fi cel mai periculos adversar al crestinismului la scara mondiala – cu era crestina. Aceasta era fiind spre final, va trebui odata cu ea sa dispara si crestinismul.

Ne asteapta o reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinata in secolele XIX-XX prin secularizare si descrestinare in masa, mare apostazie pe care am trait-o din plin.

Ceea ce ni se propune este o re-paganizare a omenirii sub forma unei religii unitare de tip pagan sincretist. Aceasta este noua religie – New Age – a globalizarii, care are un pronuntat caracte satanist eclectic.

Incepand cu secolul “luminilor” francmasonice, al XVIII-lea, critica rationalista a pus la stalpul infamiei, amestecand fara discernamant religia, mistica, superstitia, magia, divinatia etc, instaland in locul lor societatea secularizata, fenomen, pe care, prin consecintele sale il suportam si astazi pe plan global.

Lojile masoneriei de stanga au impus dupa 1848 ateismul in diferitele lui variante, marxistii s-au desprins dand nastere aripii radicale a comunistilor ce a fost continuata in secolul XX de Lenin, Stalin si ceilalti cu consecinte dezastruoase pentru societatea fostelor state comuniste 13.

Atitudinea religioasa, atat de naturala omului si societatii, a fost contestata nu numai de pozitiile crestinismului, ci si ale copilului sau degenerat, secularismul de tip iluminist al occidentului secolului al XVIII-lea.

In viziunea specialistului suedez in istoria religiilor Nathan Söderblom, in religie sacrul e mai esential ca Dumnezeu. Deci religia nu e re-legarea omului cu Dumnezeu, ci cu orice este considerat a fi sacru. Aceasta trasatura specifica secularizarii duce la consecinta logica ca pot fi si religii atee. Conceptul de religie se dilueaza extrem, putand astfel include orice manifestare, cum ar fi de exemplu fotbalul.

New Age nu este o religie “privata” pentru acasa, ci una sociala. Aceasta observatie nu-si are sens decat in cadrul conceptiei secularist-iluminista prezenta in special in SUA, dupa care religia sau credinta, in general, apartin domeniului privat, domeniul public, statul si societatea declarandu-se neutre din punct de vedere religios si “laice” din punct de vedere confesional.

New Age are ca elemente comune cu “spiritualismul” secolelor XVIII-XIX: spirite, ocultism, maestri spirituali, societati esoterice, lumi paralele, evolutia spirituala, puteri supranaturale, filozofii si conceptii orientale.

De altfel, trebuie mentionat ca doua dintre credintele de temelie ale New Age, karma si reincarnarea, sunt teozofia occidentala, nu direct din hinduism sau budism.

In cadrul acestei miscari mantuirea se realizeza prin forte proprii prin trezirea unor puteri supraomenesti ce se gasesc latent in om, trezire ce se realizeaza prin diferite tehnici de meditatie de tip oriental, sau de terapii alternative de sorginte psihologica transpersonala ce modifica functiunile creierului (lucru ce se obtine uneori si prin folosirea drogurilor de tip LSD sau ecstasy) 14.

Una din cele mai obisnuite “stari modificate” obtinute prin LSD este pierdere personalitatii. Cel in cauza nu-si mai percepe eul ca o entitate proprie, ci se pierde in ceea ce Jung numea “constiinta oceanica”: o senzatie ca totul e una si ca constiinta individuala e o iluzie.

Potrivit adeptilor New Age mantuirea crestina a Pestilor si-a ratat rezultatele si menirea drept care este de asteptat o mult mai mare eficienta de la zodia Varsator, aceasta fiind varianta astrologica a utopiilor mileniste.

De la sine inteles este ca in acest sistem Judecata de Apoi, raiul si iadul nu au nici un loc.

Miscarea New Age s-a impus in fata adeptilor sai cei mai interesati cu un nou stil de viata. Stilul de viata New Age este condus de mai multi factori dintre care cei mai raspanditi sunt: vegetarianisnul si naturalismul.

Pe langa aceasta adeptii New Age incearca sa-si elaboreze un cod moral-etic specific, insistand asupra ecologiei si feminismului.

2. Bioetica

Una din mostenirile pe care ni le-a lasat secolul trecut (deceniul sase al secolului trecut) este si bioetica, o stiinta cu un imens domeniu de cercetare, dar cu un foarte limitat continut. Acest fenomen nu trebuie socotit paradoxal, daca se are in vedere ca stiinta bioeticii este chemata sa puna de acord cele mai heteroclite pareri cu privire la probleme arzatoare si contradictorii ale vietii omenesti.

Ca obiect al bioeticii este socotita intai de toate cercetarea vietii umane. De fapt, bioetica se ocupa cu toate problemele morale medicale clasice si mai noi legate de viata umana. Cauza care a generat interesul pentru bioetica este rapida dezvoltare a biologiei si aplicarea ei in medicina.
In felul acesta, bioetica se prezinta ca o extindere a eticii medicale si are in centrul interesului sau problemele care apar prin implicarea biologiei si aplicarea noii tehnologii medicale in toate procesele legate de nasterea, de cresterea si de moartea fiintei umane.

Bioetica analizeaza in special problemele morale care se refera la:

A). sterilitatea, reproducerea asistata, insamantarea artificiala, controlul prenatal, controlul nasterilor, intreruperea sarcinii si cele referitoare la acestea;

B). interventiile privind pastrarea sau imbunatatirea vietii umane, clonarea, prelevarea si transplantul de tesuturi sau de organe;

C). abordarea perioadei terminale a vietii, eutanasia pasiva sau activa si cele conexe acesteia.

Mai precis, analiza problemelor la care ne-am referit constituie obiectul eticii biomedicale, deoarece bioetica se extinde asupra intregii lumi vii si cerceteaza legaturile omului cu aceasta. Dar, pentru ca etica medicala constituie si partea cea mai importanta a bioeticii, se foloseste in mod curent denumirea intregului si pentru o parte a intregului.

Bioetica, incercand sa previna si sa controleze evolutiile generale generate de dezvoltarea in salturi a biologiei si tehnologiei medicale, se misca aproape exclusiv la nivel impersonal. Ea obiectiveaza procedurile si numeroteaza oameni, incearca sa abordeze stari generale, si nu persoane si relatii interpersonale.
Isi concentreaza interesul asupra analizei problemelor de ultima ora si se ingrijeste de abordarea lor la nivel mondial prin principii ultrageneralizate.
De aceea, atunci cand nu se exprima in cadrul unei confesiuni religioase sau a unei cosmoteorii, ignora pe cat se poate conceptiile religioase, metafizice sau de alt ordin privind lumea si incearca sa se sprijine pe principii si valori utilitariste, care pot fi acceptate pe o scara mai larga.

In felul acesta, in cadrul bioeticii sunt puse in evidenta urmatoarele principii:

1. principiul autonomiei;
2. principiul evitarii provocarii durerii si suferintei;
3. principiul binefacerii;
4. principiul dreptatii.

Aceste principii, care sunt interpretate, de obicei din puncte de vedere diferite, se dovedesc in practica foarte elastice si chiar contradictorii. In plus, astazi este cunoscuta erodarea principiilor si valorilor morale in societate. Chiar si cazurile de comportamente impotriva firi, cum ar fi homosexualitatea sunt cunoscute si acceptate ca normale. Atunci cand omul se goleste de orice particularitate duhovniceasca si se identifica cu functiile sale biologice, toate acestea vin de la sine si sunt considerate normale15 .

Potrivit celor de mai sus, baza cea mai importanta a bioeticii ramane antropologia pe care se fundamenteaza medicina de azi. Aceasta antropologie, care este in esenta ei straina de cea crestina, este mecanicista si unidimensionala. O antropologie mecanicista si unidimensionala este normal sa nu poata sprijini o morala reala.

Morala este inteleasa totdeauna ca miscarea de la a fi la a fi bun. Cand insa a fi este abordat in mod mecanic si unidimensional, atunci a fi bun este pur si simplu ca o evolutie mecanicista si nu calitativa sau duhovniceasca a lui a fi.

Bioetica se infatiseaza, de obicei, ca o morala aflata intr-o permanenta curgere si transformare, impusa de laboratoarele de cercetare, valorificata de factorii politico-economici si promovata prin informatica si prin mijloace de comunicare in masa. Nu pregeta sa accepte avorturile ca mijloace terapeutice sau sa faca servicii eugeniei, promovand astfel rasismul.

Scopul moralei a fost intotdeauna acela de a-l ajuta pe om sa dobandeasca bune obiceiuri inca de mic. Morala nu vizeaza insa obisnuinta ca atare, ci calitatea acesteia. Si, din nefericire, lucrul acesta tinde sa fie uitat.

Obisnuinta este considerata in zilele noastre ratiunea suficienta pentru justificarea oricarei paractici, atunci cand aceasta prezinta o oarecare utilitate. Mai ales, atunci cand, apar reactii de ordin moral cu privire la problema aplicarii tehnologiei medicale contemporane, tehnocratii le nesocotesc si le considera impedimente secundare, care vor fi inlaturate pe masura ce oamenii vor dobandi noua obisnuinta.

In paralel, promovarea principiilor si a poruncilor religioase este caracterizata de reprezentantii bioeticii laice ca fundamentalism si, in consecinta, este desconsiderata sau neluata in seama. Toate acestea fac, insa, dovada slabirii constiintei morale si a crizei duhovnicesti profunde in care ne aflam.

S-a ajuns astfel la situatia in care, astazi, bioetica tinde sa inlocuiasca morala clasica ce are drept obiect principal viata personala si relatiile interpersonale dintre oameni.
De altfel, dislocarea reala a moralei a inceput mult mai inainte, in mediul teologic, prin detasarea ei de spiritualitate si, in continuare, prin autonomizarea si promovarea aproape exclusiva a unei morale sociale. Astfel, morala sociala se afirma in occident inca de la mijlocul secolului trecut, iar mai tarziu interesul teologilor occidentali preocupati de morala s-a concentrat aproape exclusiv asupra bioeticii.

Aceasta apare deja intr-un spatiu mai extins, ca morala a globalizarii, adica o morala care incearca sa apropie oamenii cu tendinte si mentalitati diverse privitoare la problemele pe care le ridica aplicatiile medicinii contemporane si biologiei si sa promoveze omogenizarea criteriilor pentru abordarea acestor probleme. In paralel, se cultiva si ideea ca viata morala a omului este determinata de biologi.

Bioetica, ca deontologie a globalizarii, se leaga nemijlocit de traditia crestinismului secularizat occidental si, mai ales, de morala occidentala 16.

Este o morala cu caracter legalist, asa cum este si morala occidentala, care subzista ca baza a acesteia. Si principiile generale pe care le propune nu constituie, in ultima instanta, puncte de convergenta pentru oameni, ci trambuline pentru lansarea contradictiilor dintre indivizi. Sunt asemanatoare cu principiile asa-zisei morale sociale, care pot fi interpretate si aplicate in functie de dorintele si interesele celor puternici.

Prin regula de aur: „Toate cate vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea” ( Matei 7,12), omul este chemat sa se puna pe el insusi in locul celuilalt si sa actioneze fata de el, asa cum ar dori sa actioneze acela fata de sine.

Cu alte cuvinte, regula de aur se adreseaza persoanei umane si se pune in lucrare, prin intelegerea si solidaritatea fata de aproapele. Ea cultiva apropierea si exclude izolarea, construieste unitatea si inlatura dezbinarea.

Nu se intampla acelasi lucru si cu principiile bioeticii. Ba, mai mult, se ajunge la contrariu. Absolutizarea primului principiu al bioeticii, principiul autonomiei nu-i apropie pe oameni, ci ii izoleaza, nu-i uneste ci ii separa.

Desigur, acest principiu pare ca respecta particularitatea fiecaruia. Insa, acest respect se dovedeste, prin natura lucrurilor, a fi o himera, deoarece este imposibil sa se propuna principiul autonomiei individului atata vreme cat societatea are nevoie de unitate si nu are pe ce sa o fundamenteze.

Daca individul este absolutizat, dispare comuniunea, societatea. De aceea, cei puternici propun de fiecare data pozitia lor arbitrara drept factor unificator al societatii. Legile vin sa limiteze acest arbitrariu. Dar, la nivelul moralei, absolutizarea autonomiei si confruntarea ei cu orice idee sau valoare colectiva duce la confuzie si incoerenta.

Este normal ca in Biserica Ortodoxa problemele referitoare la bioetica sa se incadreze in preocuparea moralei crestine. De altfel, invatatura morala a Bisericii s-a confruntat inca de la inceput cu probleme bioetice precum avorturile si eutanasia.

Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca si a celor morale, trebuie sa se sprijine pe antropologia si cosmologia crestin-ortodoxa. Trebuie sa vada problemele sale din perspectiva indumnezeirii omului si a innoirii omului in Hristos.

O premisa fundamentala a comportamentului moral al omului este aceea ca omul nu este cauza existentei sale, ci fiinta sa este darul divin. Atunci cand omul nu are aceasta constiinta, este normal sa treaca dincolo de limitele sale si sa se autodivinizeze. De altfel, principiul calauzitor al moralei crestine este principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorasc sensul si functionalitatea celorlalte principii speciale si metodologia moralei si vietii sociale.

Persoana umana nu este un dat static, ci o devenire dinamica. Aceasta incepe din momentul conceperii sale si se continua la infinit, iar infinitul pentru crestinism nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoana. Mai precis, este treime de Persoane, este Sfanta Treime.

In fine, nasterea si evolutia omului presupun si exprima comuniunea. Persoana nu poate fi conceputa ca un individ izolat deoarece nu exista decat in comuniune. Iar adevarata comuniune se realizeaza intotdeauna in comuniunea divino-umana care este Biserica.

In fata pericolului ingroparii omului sub gramada genelor sale, morala crestina prezinta perspectiva nelimitata a desavarsirii si a indumnezeirii acesteia.

Morala crestina este cultivata si se dezvolta in persoana umana. Caracterul prosopocentric al acesteia nu este, desigur, in acord cu conceptiile care domina bioetica.

In vremea noastra, marcata de lipsa spiritualitatii, nu este ascultata cu placere referirea la puterile duhului. Si totusi, vindecarea de aceasta lipsa de moralitate, in care se gaseste societatea noastra astazi, ca de altfel si cauza care a provocat aceasta situatie, nu trebuie sa fie cautata la nivel moral sau social, ci la nivel duhovnicesc. De aici provin fortele care influenteaza nivelul moral si social. Duhul care domneste inimile oamenilor, acela determina viata morala si sociala, si nu invers.

Desigur, acest duh poate fi viclean sau pervers, poate fi duhul materialismului si al hedonismului. Va fi insa totdeauna duh, si nu trup si sange. De aceea, Apostolul Pavel spune ca nu avem de luptat „impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva domniilor, impotriva stapanirilor, impotriva capeteniilor intunericului, impotriva duhurilor rautatii, raspandite in vazduhuri” (Efeseni 6,12). Si ca omul sa lupte cu rezultate impotriva acestor duhuri, e nevoie de duhul crestin.

Duhul crestin nu este vreo forta sau vreun principiu impersonal. Nu este nici macar vreo lege temporara sau vesnica. Este Dumnezeu, care S-a descoperit in persoana lui Hristos si ramane in Biserica, prin Duhul Sfant. Iar vindecarea lumii se poate sprijini pe gradul revelatiei sale cu Hristos si cu Biserica.

In persoana lui Hristos se arata Cuvantul lui Dumnezeu ca persoana si ca porunca. Se arata ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeste pentru om si ca mod de viata care corespunde in mod absolut poruncii divine. Noua porunca a iubirii nu este doar data de Hristos, ci si intrupata in persoana lui Hristos. Si continutul ei practic se arata in viata Lui. „Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13, 34).

Duhul crestin se ofera inainte de toate prin modul de viata. Viata crestina trebuie sa exprime continutul credintei crestine. Aceasta va ambitiona si pe altii sa incerce adevarul vietii crestine.

In felul acesta, in ultima analiza, indreptarea societatii noastre este o problema de indreptare personala. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societatii, prin urmare, indreptandu-se pe el insusi, va indrepta o parte din societate si in felul acesta va crea un focar de sanatate in organismul acesteia.

Ne gasim deja in punctul cel mai ridicat, unde usor se creeaza interpretari gresite, neintelegeri. Socotind indreptarea societatii ca pe o problema de indreptare personala, intelegem inainte de toate ca nu putem cere noi insine indreptarea celorlalti. Daca Dumnezeu nu-l indreapta pe om cu forta, cum am putea sa gandim noi insine asa ceva? Respectul fata de libertatea celuilalt constituie premisa oricarui act crestin.

Mai mult chiar, trebuie sa stim ca indreptarea propriei noastre persoane nu inseamna limitare la noi insine. Omul, ca persoana, exista si evolueaza mereu in relatie cu alte persoane. Autolimitarea poate si este necesar sa existe intr-o anumita perioada de timp in vederea reculegerii si a autocriticii.

Dar scopul crestinului nu este limitarea la el insusi, ci deschiderea spre intreaga omenire.

Marea eroare, pe care o facem in mod obisnuit este ca uitam aceasta dubla porunca a iubirii si, in consecinta, disociem responsabilitatea noastra individuala de responsabilitatea sociala, care este universala. In felul acesta, ajungem sa intelegem responsabilitatea personala ca pe o lipsa de responsabilitate sociala, iar responsabilitatea sociala ca pe o lipsa de responsabilitate personala.

Responsabilitatea personala comporta grija fata de orice interventie justificata in relatiile sociale. Iar indiferenta fata de acestea, care vadeste iresponsabilitatea sociala, nu constituie responsabilitate personala.

Crestinul se socoteste, inainte de toate, responsabil fata de orice se petrece in jurul sau. Nu judeca pe ceilalti si nici nu-i socoteste responsabili pentru raul social. Mai mult decat atat, el nu socoteste responsabil sistemul social impersonal, a carui valoare sau lipsa de valoare depinde de om.

In acelasi timp, insa, nu ramane indiferent fata de ce se intampla in lume, fata de oameni si fata de sistemul social impersonal. Si aici suntem datori sa marturisim ca indiferenta crestinilor, fie din ignoranta, fie din nepricepere, fie din lipsa de curaj, are o parte foarte insemnata in promovarea raului in lume.

Lumea este trupul nostru mai larg. Problemele sale sunt si problemele noastre. De aceea, interesul pentru lume este si interes pentru noi insine. Separand in mod nestorian persoana noastra de lume, vazand Biserica in mod monofizic, numai ca pe o societate duhovniceasca, ce nu are relatii cu problematica vietii cotidiene, devenim in realitate eretici.

Biserica Ortodoxa a fost intotdeauna intretesuta cu viata cotidiana. Problemele legate de nedreptate, de saracie, de sanatate, de instabilitatea sociala, le simte ca pe propriile sale probleme. Problemele pe care le au oamenii in epoca noastra sunt probleme care se refera la trupul Bisericii, adica la trupul nostru.

Oricum, realitatea traita a Bisericilor Ortodoxe nu pare sa confirme totdeauna invatatura lor teologica. Ispita nationalismului, care a fost condamnata prin hotarare sinodala in 1872, nu inceteaza sa creeze probleme unitatii crestinilor. La fel, si atractia banului constituie amenintare de moarte pentru viata lor duhovniceasca.

La nivelul vietii morale si sociale, ortodocsii nu au probabil o pozitie de superioritate fata de heterodocsi. Prin propagarea secularizarii, care a pornit din Occident si s-a transferat in Rasarit, popoarele ortodoxe s-au aflat intr-o pozitie defavorizata.

Imitarea grosolana si dificultatea fireasca de a asimila si folosi in mod creator elementele specifice unor culturi straine creeaza dezordini de ordin personal si social.

Superioritatea ortodocsilor se gaseste, insa la nivel teologic, la nivelul ramanerii in adevarul credintei crestine.

In Biserica Ortodoxa exista adevarul nefalsificat al crestinismului si se pastreaza vie perspectiva lui eshatologica. Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei si aceasta garanteaza calitatea ofertei sale la adresa intregii omeniri.

Perspectiva care se schiteaza actualmente in lume prin extinderea fenomenului globalizarii este sumbra. Toate fenomenele existente confirma criza si anunta viitoarea explozie.

Atata vreme cat omul lucreaza avand ca scop exclusiv interesul sau individual, neinteresandu-l aproapele, viata sociala este subminata si se ajunge la impas. Idealul dezvoltarii economice se transforma in trambulina a autodistrugerii. Imbuibarea asfixianta, pe de o parte, si moartea de inanitie, pe de alta parte, ameninta cu moartea societatea noastra globalizata.

Cei bogati devin mai bogati, deoarece economia edificata pe castig duce bogatia mereu in mainile celor bogati, iar cei saraci, devin mai saraci, deoarece aceeasi economie, in fata nevoii reducerii ritmului dezvoltarii pentru asigurarea viabilitatii sale, limiteaza veniturile celor saraci. Aceasta evolutie, insa, nu poate avea decat un sfarsit, si anume autodistrugerea.

Omul nu se poate smeri usor, sau goli de egoismul sau, ca sa-i accepte pe ceilalti. Cu toate ca dispozitia spre iubire este innascuta firii umane, iubirea adevarata nu caracterizeaza pe omul cazut si are nevoie de jertfirea egoismului sau, ca sa se arate.

Modelul acestei iubiri este Dumnezeu cel in Treime. Unitatea din cadrul Sfintei Treimi, care se realizeaza prin perihoreza iubitoare si chenotica a Persoanelor, constituie prototipul unitatii dintre oameni, in vederea constituirii societatii indumnezeitoare.

Hristos a aratat lumii aceasta iubire si Biserica Ortodoxa propune omului tot aceasta iubire pentru mantuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de persoana universala.

In Biserica, credinciosul este chemat sa traiasca tragedia universala, care strabate intreaga istorie, pentru a ajunge prin pocainta la impacarea universala, la comuniunea universala a iubirii. In felul acesta, intreaga lume se infrateste si fiecare om se deschide spre universalitate17 .

Pentru a corespunde unei asemenea perspective de viata sunt necesare eforturi supraomenesti. Omul creat si perisabil este chemat sa-si improprieze modul de viata al Fiintei necreate si vesnice.

Desigur, acest lucru nu poate fi implinit numai de om. De aceea, teologia ortodoxa vorbeste totdeauna de conlucrarea divino-umana, de sinergia teandrica. Iar limita conlucrarii omului cu Dumnezeu este numai moartea.

In ultima instanta, aceasta dovedeste increderea omului in Dumnezeu si siguranta ca moartea a fost biruita. Dar astfel se sfarma zidul mortii si se deschide noua creatie a Evangheliei. De aceea, Evanghelia, dupa cum consemneaza Apostolul Pavel, „nu este de la om” (Galateni 1, 11).

In mod diferit fata de panteism care face confuzie intre fiinta lumii si fiinta lui Dumnezeu, Santa Scriptura afirma ca fiinta lui Dumnezeu este transcendenta radical fata de fiinta lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent in intreaga creatie.

Cei care izoleaza pe Dumnezeu in transcendent si fac abstractie de lucrarea Sa in lume, infirma atributul atotputerniciei divine si transforma pe Dumnezeu intr-o fiinta neputincioasa.

Dumnezeu fara energia Sa necreata, prin care se face prezent si lucreaza in lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent.

Biserica Ortodoxa a reusit sa pastreze religiozitatea poporului afirmand consecvent prezenta lui Dumnezeu in creatie si om.

Concluzii

Tragedia omului modern si postmodern provine din faptul ca in el se afla pentru totdeauna dorul de Dumnezeu, cautarea de Hristos. Aceasta cautare a lui Hristos, ca sens al vietii, sta la baza nelinistii si tulburarii de care sufera omul modern, caci in strafundul sufletului sau mai licareste dorul dupa viata pe care a inabusit-o in sine si regretul dupa sensul pierdut. Iar sensul vietii noastre se descopera numai atunci cand ne descoperim radacinile noastre adanc infipte in realitatea treimica, in Hristos 18.

Cu alte cuvinte, fara credinta in Dumnezeu viata omului este marcata de non sens. Succesele si bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicaieri. Nu ofera nici o recompensa care sa dureze si sa-l multumeasca pe om pentru totdeauna. Binele si raul numai conteaza fiindca este suprimata constiinta, iar libertatea este si ea fara continut in absenta lui Dumnezeu si nu are nici un rol fiindca numai exista responsabilitatea cu valoarea eterna. Suferintele si moartea omului provoaca angoasa si disperare, caci dincolo de ele nu este nici un orizont, totul pare zadarnic. Un astfel de om, cuprins cu totul in cadrele naturale, numai poate avea vre-o valoare, fiindca apartine cu totul pamantului. El valoreaza atat cat are de dat, cat poate produce, devenind sursa de castig. Valoarea lui consta doar in ceea ce se vede: trupul lui. Si atunci, omul numai este o taina, numai este cineva, ci numai ceva. Nu este o persoana, ci un individ, marioneta, unul din multimea animalelor.

Preferintele exagerate ale omului modern si postmodern, manifestate fata de ezoterism, gnosticism, magie, ocultism, vrajitorie, spiritism si satanism si faptul ca aceste fenomene au capatat astazi o asemenea amploare, incat par sa inlocuiasca credinta in Dumnezeu, se explica tot prin golul pe care-l simte omul in interiorul sau ca urmare a absentei lui Dumnezeu din viata sa.

Fara indoiala, civilizatia in mijlocul careia traim este tributara dezvoltarii economice: in centrul intereselor nu mai sta cautarea adevarului spiritual sau infiorarea esentiala de altadata in fata tainei si unicitatii fiecarei persoane. Spatiul public al agorei isi pierde dimensiunile clasice, intr-o asa de mare masura incat este inlocuit cu piata (market), in sensul cel mai economic al cuvantului. Daca, in sensul classic, agora este spatiul in care voci diferite se intalnesc si se asculta spre o imbogatire reciproca, puternica emergenta a factorilor economici in sanul culturii contemporane opereaza uneori reductii dureroase. Disparitia, din anii cincizeci si pana in prezent a jumatate din limbile vorbite in lume trebuie sa constituie un serios semnal de reflexie fata de respectul datorat culturilor locale si nationale19.

Omul cauta un sens, nu-l gaseste in societatea actuala si nu este satisfacut de viata pe care o are. Atunci se refugiaza in imaginarul in care gaseste niste „paradisuri artificiale”. Violenta, drogurile, alcoolul au acelasi rol ca si practicile oculte enumerate mai sus: sa umple golul interior ramas in om dupa ce Dumnezeu a fost alungat.

Sub influenta lumii postmoderne, chiar si unii crestini evlaviosi sunt victime ale acestor devieri grave, incurajati fiind de unii preoti cazuti in arghirofilie. Tot mai des se observa ca Sfanta Cruce si icoanele numai sunt cinstite pentru legatura lor cu persoanele sfinte pe care le reprezinta, ci sunt idolatrizate separat de acestea si in locul acestora.

Preocuparile de zi cu zi ale omului postmodern, iar aceste preocupari inclina mai mult spre cele de jos, spre materie si trup, cultura insasi a coborat la nivelul idealurilor vremelnice si marunte. Caci ea este creatia indivizilor care traiesc numai pentru a manca, a produce bunuri materiale a se imbraca, a se inmulti si a stapani, a indivizilor care nu se mai straduiesc sa iasa din regulile naturii ci se resemneaza, cautand sa-si respecte placerile, sa-si traiasca viata si sa-si implineasca visele la care tin in viata aceasta.

Omul postmodern isi doreste cu lacomie noi si noi bunuri materiale si ca urmare, ajunge repede sa fie posedat de propriile lui posesiuni. Iar societatea postmoderna ii stimuleaza lacomia, fabricand nevoi mereu noi, dar aceste nevoi sunt induse, produse si provocate. Niciodata, de-a lungul intregii sale istorii n-a mai avut omul atata putere de a-si crea nevoi artificiale. Ele ii lasa insa nesatisfacut si, coplesindu-l, ii impiedica personalitatea sa ajunga la maturitate.

In adancul sufletului sau el sufera, dar isi inabuse suferinta cu trairea intensa a clipei. Suferintele pe care si le provoaca omul consumand tot mai mult, la indemnul unei publicitati de cele mai multe ori imorale, staruie in om, in pofida faptului ca mesajul comun al tuturor reclamelor este deviza bogatului caruia i-a rodit tarina: „ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te” (Luca 12,19); tinta acestor reclame este aceea de a ne face sa ne inchinam pantecelui: ”Pantecele este dumnezeul lor” (Filp. 3,19).

Ca urmare a nivelului subuman la care a ajuns omul postmodern, el numai gusta cultura adevarata si numai este capabil sa creeze o cultura autentica, ceea ce explica preferinta majoritatii tinerilor de astazi, exprimata in sondaje, pentru subcultura. Aceasta nu cere un efort in actul de creatie si nici in cel de receptare, dar nici nu hraneste. Suferinta pe care o provoaca neputinta de a-si potrivit setea dupa Absolut, sadita in om prin actul creatiei, si deci tanjind prin menirea si destinul sau dupa inaltimile de dincolo de lumea naturala, omul modern devine prea adesea si tot mai mult victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostitutie, aventura, lux, violenta, pornografie, etc. Dar acestea nu tin loc de Dumnezeu si nu rezolva problema fundamentala a omului: mantuirea.

Lipsindu-i Modelul – Hristos, omul modern cauta modele printre oameni, dar din cauza confuziei generale, promovata de el insusi prin indepartarea si nesocotirea revelatiei dumnezeiesti – singurul criteriu universal valabil - si suprematiei valorilor divine de adevar, bine si frumos, omul modern, declarandu-se pe sine masura tuturor lucrurilor, hotaraste ceea ce este bine si ceea ce este rau, cine este bun si cine este rau. Asa se face ca el isi cauta si isi gaseste modele de conduita persoane imorale, fara capatai si fara Dumnezeu, numai pentru ca ele au fost declarate „megastaruri” si „superstaruri”.

Confuzia dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna, dintre frumos si urat, dintre muzica si zgomot, dintre opere de arta sau cultura si kitsch, dintre moralitate si imoralitate, generate de indiferenta fata de Persoana lui Hristos, a dus la rasturnarea scarii valorilor. De aceea, Sfantul este desconsiderat, iar starul, chiar daca este imoral, este idolatrizat. Dar prin aceasta omul se injoseste pe sine insusi, fiindca daca viata traita in sfintenie numai constituie un tel atractiv si superior, atunci omul si-a tradat destinul; daca omul prefera ceea ce este marunt si trecator in locul maretiei si vesniciei, a ales starea si conditia animalului si s-a descalificat ! „Caci doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa” (Ier.2,13).

Avem de a face cu un nou tip antropologic, care seamana tot mai putin cu tipul antropologic crestin. In postmodernism, noul tip antropologic se contureaza conform cerintelor zilei, transmise prin mass-media si nu in functie de Adevarul revelat.

Noul tip antropologic refuza obligatiile, credinciosia, responsabilitatea, si tocmai prin refuzul acestora perturba armonia in societate si provoaca suferinta in vietile semenilor. Omul postmodern numai are constiinta pacatoseniei, a vinovatiei, fiindca nu se simte responsabil fata de Dumnezeu si fata de semeni, asa incat pacatul este perceput in societatea postmoderna ca un fapt indiferent, daca nu ca o virtute.

Constatam cu spaima ca pe strada, in fabrici, in familie, se inmultesc „mastile” si dispar „persoanele”. Oamenii detin roluri de obicei lipsite de viata. Seamana din ce in ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, numai sunt persoane. Foarte adesea avem sentimentul ca suntem intr-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participantii isi ascund identitatea cu o nota originala care consta tocmai in faptul ca, de fiecare data, cand se indeparteaza o masca, apare o alta. Intr-o astfel de criza de autenticitate a omului, este imposibil ca vietuirea impreuna sa devina o comuniune reala. Oamenii, cand nu se mai iubesc numai pot fi sinceri, deschisi, ci, fiind egoisti, se prefac, isi ascund adevarata fata si adevaratele intentii.

„Mastile” pe care le poarta oamenii postmoderni au generat fenomenul neincrederii in relatiile interumane, o suspiciune generala, care face ca nici un om sa numai aiba incredere totala in celalalt. Lipsa increderii poarta cu sine frica omului de semenul sau si toate acestea contribuie la accentuarea starii de stres si nesiguranta. Cauza de capetenie a acestei situatii dramatice in care traieste omul postmodern se afla in impotrivirea sa fata de Dumnezeu si fata de Adevarul revelat. In locul lui Dumnezeu el prefera sa cheltuiasca multa energie, sa constituie noi si noi institutii omenesti, sa traiasca in frica si nesiguranta si toate acestea fara sa fie sigur vreodata daca adevarul si dreptatea au fost restabilite.

Dar toate aceste suferinte, pe care le-a provocat gandirea moderna si postmoderna omului constituie la un loc o adevarata tragedie pe care o traieste omul astazi si care se accentueaza cu fiecare zi.

De aceea, astazi se vorbeste mai mult de crize decat de bucurii, mai mult de teama decat de speranta, mai mult de ceea ce-i desparte de oameni decat ceea ce-i apropie.
Criza spirituala, criza morala, criza politica, criza economica, criza administrarii, criza familiei, criza educationala si criza culturii de care se vorbeste atat de mult astazi nu sunt altceva decat expresii ale tragediei pecare o traieste societatea postmoderna ca urmare a despartirii ei de Dumnezeu.

Pentru om nu exista alta solutie decat intoarcerea la Hristos, fiindca, de la Intruparea Logosului, omul este legat prin insusi destinul sau de Hristos. Venirea lui Iisus Hristos in lume sau Intruparea Fiului lui Dumnezeu aduce in lume nu o lege si o ratiune, ci Insasi Legea si Ratiunea, nu o oarecare conceptie de viata ci suprema conceptie de viata. „In Iisus Hristos ni se descopera masura tuturor lucrurilor si a tuturor valorilor din aceasta lume. Precum El e centrul timpului, de la care numaram anii spre inceputul lumii si spre sfarsitul ei, tot astfel e masura la care raportam nivelurile de viata atinse inainte de El sau dupa El 20.

In prezent, omul se afla intr-o stare de criza si trebuie sa se intoarca la starea lui fireasca. Iar starea fireasca a omului este cea care-l defineste ca om adevarat; omul adevarat este omul virtutii, omul virtuos, statornicit in bine, acela care dovedeste tarie in impotrivirea fata de pacat si in viata caruia se vede prezenta lui Hristos prin comportament si atitudine. Starea fireasca a omului consta in preocuparea pentru cele superioare, duhovnicesti, in asumarea responsabilitatii fata de el insusi si fata de semeni, in cultivarea si afirmarea demnitatii personale a omului. Starea fireasca a omului este totuna cu starea de gratie, de har, si aceasta nu o poate avea decat daca se afla in comuniune cu Iisus Hristos-Dumnezeu si cu semenii.

Doctor in teologie: Pastin Antoniu-Catalin

Note:
1. Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p.17.
2. Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul îneputurilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p.345.
4. Ibidem, p. 33-34.
5. Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p.15.
6. Ibidem, p.8.
7. Idem, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994), p.37.
8. Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX (2003), p.18.
9. Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 217.
10. Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002,p.6.
11. Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000), p.83.
12. Mantzaridis, Prof. Georgios, Op. cit., p.15.
13. Bădulescu, Pr. Drd. Dan, op. cit., p.74.
14. Ibidem, p.78.
15. Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, op. cit., p.85.
16. Mantzaridis, Prof. Georgios, Op. cit., p.154.
17. Ibidem, p. 183.
18. Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p.21.
19. Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 101.
20. Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 36.
 

Bibliografie

• Biblia sau Sfanta Scriptura, tiparita sub indrumarea si cu purtarea de grija a Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu aprobarea Sfantului Sinod, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1988;

• Badulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondiala, in “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000);

• Citiriga, Pr. Conf. Dr. Vasile, Taina omului si tragedia lui in epoca postmoderna, in “Ortodoxia”, nr.3-4 anul LVII (2006);

• Crainic, Nichifor, Ortodoxie si etnocratie, Editura Albatros, Bucuresti, 1997;

• Dascalu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iasi, 2000;

• Hazard, Prof. Paul, Gandirea europeana a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, Bucuresti, 1981;

• Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare si universalitate, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002;

• Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fara radacini, Editura Nemira, Bucuresti, 2001;

• Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare si secularizare. Misiunea Bisericii intr-o lume secularizata, in “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994);

• Puric, Dan, Cine suntem, Editura Platytera, Bucuresti, 2008;

• Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

• Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii si omul inceputurilor, Editura Sophia, Bucuresti, 2001;

• Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea si crizele contemporane, in “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX (2003);

• Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia si problemele lumii contemporane, Editura Bizantina, Bucuresti, 2003.

Despre autor

Dr.în teologie Antoniu-Catalin Pastin

Colaborator
15 articole postate
Publica din 21 Mai 2012

• De la Postmodernism la Postadevar
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: