Despre generozitate

Despre generozitate Mareste imaginea.

Generozitatea este dificilă. Eu sunt o ființă cu trup și dorințe și trebuie să mă împart între ceea ce am eu nevoie și ceea ce pot oferi altuia. Să dau ceva din ceea ce este al meu presupune să mă lipsesc pe mine de ceea ce probabil aș avea nevoie. De aceea dăruirea este întotdeauna un act de sacrificiu de sine. Niciodată dăruirea mea nu poate fi totală: pot să-i îmbrac pe alții, dar numai dacă eu însumi nu sunt gol, pot să-mi hrănesc aproapele flămând, dar numai dacă eu nu mor de foame. Întotdeauna sunt într-un balans între ceea ce opresc pentru mine și ce pot dărui celorlalți. Capacitatea mea de a oferi depinde de cât de mult îmi măsor nevoile proprii, nu cât de mari sunt ele, ci cât de mari le consider eu că sunt. Iar lupta creștinului este aceea de a mări marja de bunuri de care se poate dispensa, spre a fi oferite aproapelui aflat în nevoie.

Dar nevoile mele sunt intens stimulate de societatea de consum în care trăiesc. Fiind după chipul lui Dumnezeu, omul ar trebui să fie generos, să împartă tot ce are și să fie gata să ajute pe oricine este în vreo nevoie. Numai că noi purtăm și chipul lumii, de aceea ne desfășurăm viața în regim egoist, sclavi ai patimilor, atenți mai mult la stimulentele pe care ni le trimite societatea de consum, decât la slabele și discretele semnale din Ceruri. Omul pătimaș va trăi mereu cu sentimentul penuriei, cu groaza că nu va avea nici măcar pentru el cele de care are nevoie, de unde ar mai putea să mai dea și la altul? Patimile ne fac opaci la nevoile celor din jurul nostru, ne augmentează în chip hidos eul, astfel încât ajung să am atâtea nevoi încât nu pot să rup de la mine și să dau și altuia.

Omul, dacă ar trăi conform naturii sale după care a fost creat, ar trebui să dorească un singur lucru: pe Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu este infinit și dorința noastră este infinită, suficientă ca să ne umple viața de sens. Numai că, El fiind departe, ne mulțumim cu ceea ce avem: lucrurile și serviciile lumii noastre. Iar pe acestea le investim cu o poftă atât de mare, încât devin nu infinite, căci asta n-ar fi posibil, dar lipsite de limita dincolo de care devenim capabili să dăruim. Astfel înlocuim infinitul căutării lui Dumnezeu cu căutarea nesfârșită a bunurilor lumești. În primul caz, fără să pună vreodată capăt căutării sale, care din lumea de aici continuă în veșnicie, omul este liniștit, și poate fi și generos. În al doilea caz, cade pradă unei căutări febrile, în care niciodată nu va fi liniștit și mulțumit, iar capacitatea lui de generozitate scade.

Un lucru pe care îl ofer e un lucru de care nu mai am eu parte, de care voi fi lipsit de acum încolo. Astfel sunt nevoit să îmi limitez ceea ce îmi pot oferi mie însumi, lucru care îmi creează enervare și disconfort. Nu pot fi, decât în foarte mică măsură, generos, pentru că, branșat la dorințele pe care mi le induce lumea, nu am niciodată suficient pentru mine, iar pentru ceilalți nu mai rămâne chiar nimic. Am o cantitate de bunuri iar mie îmi revine sarcina de a vedea cum le împart: pe de o parte sunt eu, pe de alta restul lumii. În starea obișnuită îmi opresc mie însumi până la satisfacția deplină și, prin urmare, las prea puține disponibilități pentru ceilalți.

Prin urmare capacitatea de a fi generos nu depinde de resursele financiare de care dispun, ci de smulgerea mea din logica societății de consum, astfel încât să-mi limitez nevoile. Atunci când nevoile mele vor fi reduse, voi putea să ofer și altora, indiferent câți bani voi avea. Oamenii trăiesc de obicei cu frustrarea că nu au ceea ce își doresc, iar munca lor se desfășoară în special în vederea satisfacerii acestor nevoi.

Îmi pasă de semenii mei, sunt sensibil la nevoile lor numai în măsura în care pot să mi le reduc pe ale mele. Asceza pe care o practic astfel nu este doar un exercițiu pentru progresul meu duhovnicesc, așa cum fac exerciții la sală pentru creșterea masei musculare, ci și crearea posibilității de a a avea milă de semenii mei, obținerea unei comuniuni în care eu simt nevoile lor și sunt gata să fac ceva ca să îi ajut. Putem fi buni numai în măsura în care ne putem dispensa de propriile nevoi. Doar atunci privirea noastră poate să acorde atenție nevoilor și durerilor semenilor noștri.

Multe din întristările pe care le simt oamenii astăzi sunt pentru că nu își pot oferi tot ceea ce sunt stimulați să își dorească. Dacă generozitatea noastră ar proveni numai din suspendarea propriilor nevoi, atunci, din cauza patimilor care ne controlează viețile, aproape că ar lipsi. Dar la ea contribuie și alți factori: cultivarea unei bune imagini de sine, urmarea exemplului altora, o cultură socială care ne prescrie că e bine să dăruim, măcar de Crăciun și de Paști. În lumea noastră există oameni cu dare de mână care oferă destul de multe, apar știri despre ajutoare, donații, fundații de caritate care primesc sume importante de bani sau altfel de ajutoare. Toate acestea sunt reale, se oferă adesea sume consistente, care sunt de ajutor. În aceste cazuri însă oamenii oferă dintr-un surplus dispensabil, nu își reduc confortul propriu din cauza darurilor făcute.

Acțiunile mele mă au în vedere pe mine. Atunci când caut un serviciu mai bine plătit sau fac o afacere din care să câștig bani, scopul meu nu este să fac mai multe donații către nevoiași, să ajut comunitatea, o fac pentru mine și eventual familia mea. Motorul acțiunii mele nu este binele celorlalți, ci al meu însumi. Scopul muncii proprii nu este cultivarea virtuților pe care le-ai putea dobândi prin practicarea ei, ci faptul că astfel fac rost de bani pentru a-mi putea permite bunurile și serviciile pe care mi le doresc. Ceea ce pot să ofer celor sărmani este până la limita în care ar deveni relevant pentru mine, este suficient de puțin ca să mă mențin în starea de confort prezentă, nu-mi pune în pericol satisfacerea poftelor.

Nu pot fi generos atunci când, indiferent care este nivelul meu material, mă simt sărac, simt că ceea ce am nu-mi ajunge ca să îmi procur ceea ce îmi doresc. Cum orizontul îmi este redus la lumea aceasta, înăuntrul ei îmi caut astâmpărarea unor aspirații infinite.

Întotdeauna am de ales între a oferi mie și a oferi celorlalți. Cu cât mă am mai mult în vedere pe mine, cu atât rămâne mai puțin pentru alții.

Generozitatea nu este înscrisă în genele noastre animalice. Animalul nu poate fi generos dar, spre deosebire de om, nici nu poate acumula mai mult decât poate consuma. În afara instinctului matern, care are ca rost perpetuarea speciei, fiecare animal luptă pentru el însuși, eventual pentru haita din care face parte, dar și aici tot despre supraviețuirea proprie este vorba, și pentru nimeni altcineva. Omul lipsit de generozitate, sau care și-o calculează strict utilitar, nu se deosebește în mod esențial de animal, oricât de bine ar stăpâni abilitățile umane de interacțiune. De abia generozitatea ca act gratuit de bunăvoință față de un semen în nevoie ne scoate din regnul animal, și ne dă o idee despre natura adevărată a omului. Doar în actul pur de a dărui, în care nu calculez nimic, nici câte resurse pierd, nici câtă imagine favorabilă câștig, în care singura cauză este mila față de aproapele aflat în nevoie, încep să mă asemăn cu Cel al cărui chip îl port.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
100 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

01 Ianuarie 2018

Vizualizari: 988

Voteaza:

Despre generozitate 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE