Exista mai multe forme in care cineva sau ceva dispare. Banalitatea afirmatiei nu pune in umbra adevarul ei profund, mai putin reflectat. Or, de la o persoana la o meserie si de la o cultura la o tara sau alta, disparitia se petrece dupa tipare distincte. Ceea ce contrazice democratia declinului. Ca am fi, in cele din urma, egali.
Statistica ne spune ca un cuplu din doua se desparte. Iata una dintre cele mai directe experiente ale disparitiei: iubirea, intensa mai acum cateva luni sau chiar zile, moare. Se pierde, cum ar spune Erich Kaestner, asemeni palariei sau bastonului. Sau umbrelei si manusilor. Precum zborul avionului cu reactie – alta metafora banala! –, in amintire ramane o urma din ce in ce mai lipsita de consistenta. Majoritatea celor care au trecut printr-un divort marturisesc sentimentul sfarsitului. Tot pentru majoritatea, acestuia ii urmeaza un nou inceput. Trauma insa se intipareste in cutele sufletului, reaparand din vreme in vreme ca un memento mori.Ocupatiile sau manierele dispar si ele in felul lor. Instaurat cu forta, comunismul a insemnat suprimarea nu doar a unor generatii de intelectuali, clerici, meseriasi sau tarani, ci in egala masura a modului cum acestia gandeau si actionau, cum munceau si se distrau, cum salutau sau purtau discutii. Societatea romaneasca a trecut dupa cel de al Doilea Razboi Mondial printr-un proces de falsificare sistematica a modului de a functiona. Au fost trimise in uitare, in disparitie, nume de autori, personaje politice, evenimente istorice, chiar simple cuvinte sau expresii, gesturi sau simboluri.
Omul nou se nastea din spumele amneziei.Inclusiv in spatii dedicate explicit continuitatii, precum comunitatea de credinta, au loc disparitii cu implicatii majore. S-au dus, rand pe rand, in ultimii ani, o seama din parintii spirituali ai Romaniei sfarsitului de secol XX si inceput de nou mileniu. Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Sofian Boghiu, Adrian Fageteanu, Petroniu Tanase, Teofil Paraianu, Iustin Parvu, Arsenie Papacioc si altii, cunoscuti sau nu – la un loc, dar si fiecare in parte, ei au ilustrat prin propriile vieti schimbarea de epoci. Si in Sinod, ca organism, plecarea la Domnul a Mitropolitului Bartolomeu, de pilda, a marcat disparitia nu doar a unei constiinte, dar si a ultimului scriitor si vorbitor veritabil de limba romana.La rigoare, am putea spune ca Romania ca atare dispare si ea intr-un fel anume.
Nu trebuie sa fii pesimist cronic sau nostalgic incurabil pentru a constata cum, in viteza schimbarilor, o seama din reperele si valorile de pana acum sunt neglijate, daca nu pocite, schimonosite. Rostirea anapoda, apucaturile badarane, goana dupa o prosperitate tampa, refuzul de a transmite viata, alimentatia autodistructiva, poluarea sistematica a mediului, indiferenta fata de patrimoniu – iata tot atatea indicii ale inlocuirii unei imagini de tara cu alta. Evident, nu trebuie sa tinem pe loc timpul. Este vorba despre calitatea pe care o are trecerea acestuia. Daca este spre dainuire sau spre disparitie.
Sursa: teologia-sociala.ro
.
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.