"De unde sunt eu? Sunt din copilaria mea. Sunt din copilaria mea ca dintr-o tara!" (Antoine de Saint-Exupery)
Idealul perfectiunii nu ar trebui cautat in viitor, ci in trecut, prin revenirea la inocenta copilariei. Copilul din noi ne invata nevinovatia si ne aduce la acel stadiu de uimire, de stare harica necesara oricarui inceput, oricarei cautari.
Cine nu a fost copil? Cine nu isi aduce aminte cu drag de anii frumosi ai copilariei? Ce pot vorbele sa spuna despre frumusetea si gingasia unui inger, care este copilul. Exista la copil o capacitate speciala de a fuziona cu obiectul: il percepe instantaneu si din afara lui, fara sa apeleze la analiza. De aceea, de multe ori, auzim aprecieri la adresa unui copil, de genul: ”vorbeste ca un om atat de mare la minte si la inima”. Ceea ce mintea inteleptilor nu vede practica un suflet de copil in simplitatea lui.
Tudor Arghezi l-a cautat pe Dumnezeu toata viata lui. L-a gasit in ultimile clipe ale vietii sale, cand, stand intins pe pat, a exclamat: “(…) Te-am gasit ca pe un copil, intre ceruri, aruncand cu stele in mare si jucand cu mana oglinda lumii rotunde in odaile noastre albe”.
La Orizont sau, daca privim in sus, la Zenit, acolo e spatiul absolutului, acolo este “locul de joaca” al lui Dumnezeu. Exista un spatiu al fiintei, anii copilariei, exista un loc al sacrului, al credintei, exista un topos al copilului din noi. Un “acolo” al bucuriei inocente de copil, al sentimentului profund care cuprinde toate simturile, copleseste sufletul si face timpul sa se opreasca. Este un sentiment in care intra sublimarea, teama si atractia.
Exista un “acolo” in lumina blanda a apusului, in lumina vesela a rasaritului, in constelatia cerului senin, in albul miraculos al fulgilor de nea, in adevarul nemuririi, in frumusetea si farmecul florilor. In toate acestea exista sentimente profunde ale bucuriei adevarate pe care divinitatea le incorporeaza in sufletul copilului spre incantarea si inaltarea fiintei umane.
Imi este dor de iernile copilariei cu zapezi cat casa, cu jocurile pline de voiosie, saniusul, derdelusul, de povestile spuse la gura sobei de bunica. Dor imi e si de verile calduroase si frumoase, de plimbarile zilei prin colbul fierbinte al ulitei, de ciresul din spatele casei, de florile vesele din fata casei, de prispa casei bunicii unde dormeam in verile calduroase, de sira de paie din spatele casei de bunica si bunicul care nu mai sunt…
Intr-adevar, cei mai frumosi ani din viata omului sunt anii copilariei, iar cel mai frumos loc din lume este cel al nasterii. De aceea, de fiecare data cand ne intoarcem la “ulita copilariei”, ne napadesc emotiile si simtim cum ne incarcam cu energii benefice. De fiecare data, revin cu emotie si bucurie la locul nasterii mele... si cu siguranta “copilul din mine” nu s-ar mai lasa dus de acolo, iar dorul copilariei ma cuprinde ori de cate ori vad un copil…
Acum scriu…, scriu… si iarasi scriu! Nu prea stiu ce scriu si nici pentru cine scriu. Simt ca am mare nevoie de o prietenie, careia sa-i incredintez nimicurile ce mi se intampla in aceasta viata efemera. Scriu pentru a ma justifica in fata cuiva sau poate chiar inaintea ochilor copilului care am fost si pe care am incercat sa-l mentin in viata cu hrana Cuvantului. Asadar, scriu pentru a domoli dorul copilariei din mine.
TUTUROR COPIILOR DIN ROMANIA SI DE PRETUTINDENI, UN SINCER SI CALDUROS LA MULTI ANI, DE ZIUA LOR!
Stefan Popa
Stefan Popa
-
Pelerinaj la Muntele Athos - Iunie 2007
Publicat in : Pelerinaje
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.