Urmaresc cu interes productiile cinematografice, mai ales pe cele mai recente, intrucat, din punctul meu de vedere, ele constituie, poate mai mult decat alte creatii artistice, o fresca fidela a modului in care societatea se raporteaza la Dumnezeu. Iar doua dintre cele mai recente filme americane, lansate in Romania ultimelor doua luni, chiar mi-au atras atentia.

Primul dintre ele este „Transcendence: Viata dupa moarte”, regizat de Wally Pfister, cu Johnny Depp in rolul principal. Povestea nu e chiar noua, preocupari de a gasi o modalitate de a „stoca” mintea unui om dupa moartea trupului regasindu-se si in productii precum Robocop, lansat in 1987. Mintea savantului Will Caster, interpretat de exoticul actor Johnny Depp, este „inmagazinata” intr-un computer (cu toata memoria aferenta), de unde se extinde - via internet - si ajunge in punctul in care sa poata stapani lumea intreaga.

Daca nu ar fi fost o secventa de final, in care prietenul acestui om de stiinta, Max Waters (interpretat de actorul Paul Bettany), apare deschis la primii nasturi de la camasa, lasand astfel sa se vada clar cruciulita pe care o poarta, as fi ramas cu impresia unei alte productii cinematografice in maniera new age-ista, respectiv SF, foarte la moda in zilele noastre. Insa acest detaliu de final - si sunt convins ca nu e o „scapare”, ci s-a intentionat a se scoate in evidenta simbolul prin excelenta al crestinismului - m-a determinat sa incerc o lectura din aceasta perspectiva. Asa am ajuns la concluzia, personala, evident, ca miza filmului este dincolo de a trage doar un semnal de alarma asupra pericolelor majore care ne pandesc in epoca unui progres tehnologic ce computerizeaza mai toate activitatile umane sau a celor ce se prefigureaza din perspectiva foarte probabla a unor cataclisme ecologice.

„Transcendence” sau nevoia unui mantuitor
Ca om de stiinta, Will Caster aduce, intr-un dialog cu publicul, ideea unui dumnezeu de care omul are dintotdeauna nevoie si catre care tinde, ca ideal. E cea mai inalta chemare a omului regasita, ca atare, si in Sfintele Scripturi. Evident, dr. Will isi propune sa atinga nemurirea cu mijloacele tehnicii - si am putea conchide ca stiinta tinde sa devina astazi noua religie pentru mare parte din omenire. Filmul sintetizeaza, citit in cheie teologica, toata istoria omului, de la cadere la Inviere. Evelyn Caster este un soi de Eva care ii ofera sotului sau, savantul, o viata dupa moarte. Acesta traieste cumva, desi trupul a cedat in urma bolii declansate de un atentat, mintea sau mai degraba sufletul sau putandu-se manifesta prin intermediul computerului. Tot Evelyn este cea care-l viruseaza, la propriu, pe sot, determinand moartea sau stergerea acestuia chiar si de pe suportul oferit de hard-disk-uri. Atata vreme cat are capacitati tot mai extinse, gratie computerelor unite de internet, dr. Will ajunge la performanta de a gasi remedii la multele probleme ale oamenilor, dobandind, intr-un timp record, capacitatea de a vindeca boli incurabile sau de a restaura lucruri distruse de explozii devastatoare. Nanotehnologia ii permite acest lucru, actionand cumva din interiorul materiei la un nivel la care totul devine posibil. Avem aici imaginea unui soi de „mantuitor” care vine sa vindece umanitatea si care lucreaza cu puterea unor nanoparticule - simbol al energiilor necreate -, putere ce se vrea a se manifesta la nivel global, mai ales prin intermediul apei (apa fiind in creștinism materia botezului, a nasterii din nou). Mai mult, cu aceste puteri savantul isi creeaza un nou trup - practic asistam la un soi de inviere a acestuia, dar un trup cu posibilitati mult peste cele ale corpului uman obisnuit.

Apoi, un alt element de sorginte crestina poate fi considerat faptul ca Will Caster conecteaza, treptat, oamenii, incat ei pot lucra si independent, dar si ca un tot unitar - „ca toti sa fie una” (Ioan 17, 21). Si modul in care este prezentata iubirea pare a avea, in film, tangente cu viziunea crestina. Dupa ce este stocat si se manifesta din interiorul computerului, dr. Will este suspectat ca nu ar mai avea capacitatea de a iubi. Acest lucru pare a fi confirmat, initial, de modul cum actioneaza, dar, ulterior, lucrurile iau o intorsatura care amintesc de dimensiunea jertfelnica a iubirii. Iar inainte de a muri, Will o indeamna pe Evelyn sa-si indrepte gandul la gradina lor, pe care o numeste „sanctuar” - un simbol destul de evident al gradinii raiului. Picaturile de apa din final, care resusciteaza o floare si limpezesc apa in care ajung, sunt edificatoare pentru ideea de transfigurare care va surveni la sfarsitul lumii, cand vom avea „un cer nou si un pamant nou” (cf. Apocalipsa 21, 1). Dincolo de aceste consideratii, care pot fi tratate, totusi, ca simple speculatiii de teolog ce crede ca orice cautare sincera a omului vine pe fondul dorului de Dumnezeu, ramane o idee importanta promovata de filmul „Transcendența”: izbavirea lumii din boala, corupere si distrugere nu poate veni decat de la o persoana care ar gestiona intreaga lucrare - ceea ce este un progres important pentru aceasta epoca a filmelor adesea seduse de conceptiile panteiste.

Ultima ispita a lui „Noe”
Oricat m-am straduit, nu am putut gasi nimic de genul celor de mai sus in ultimul film in care joaca celebrul actor Russel Crowe, „Noe”. Inteleg ca regizorul Darren Aronofsky s-a luptat cu producatorii spre a-si impune propria viziune si a reusit sa aduca in fata publicului un film care a scandalizat pe crestinii din SUA si a fost interzis deja in Orientul Mijlociu. Povestea din acest film - trebuie spus clar de la inceput - nu are nici o legatura cu relatarea din cartea Facerea a Vechiului Testament. Sunt atat de multe modificarile aduse, in contradictie flagranta cu textul scripturistic, incat nu gresim daca il catalogam ca pe un film iconoclast, foarte bun de pus alaturi de alte pelicule scandaloase pentru crestini, precum „Ultima ispita a lui Iisus”, productie cinematografica lansata acum 26 de ani de regizorul Martin Scorsese. Avem, in film, prezentat un Noe care ar avea ca misiune sa salveze doar animalele, dupa potop, el si familia sa urmand a se stinge din lipsa urmasilor (in film, doar unul din cei trei fii are sotie, nu si ceilalti doi, cum se precizeaza limpede in Scriptura). Se insista mult asupra unei coruperi a naturii umane care l-ar determina pe Dumnezeu sa distruga tot neamul omenesc, fara exceptie, doar creatia non-umana meritand a fi salvata.

E ceva straniu in tot acest film, pare a fi expresia unor conceptii oculte, in care binele si raul sunt intersanjabile. De altfel, nu se pomeneste nici macar o singura data cuvantul Dumnezeu, ci doar cel de Creator. Iar „strajerii” sunt niste fiinte enigmatice, despre care nu stii daca sunt ingeri sau demoni: ba ei sunt cei vinovati de caderea din rai a omului, ba sunt cei care vegheaza asupra lui Noe, ajutandu-l, dorindu-și sa revina in ceruri ca fiinte pure, luminoase, nu impovarate de materia in care sunt captivi. Filmul „Noe” nu face decat sa relativizeze totul: creatia poate fi mai buna decat Creatorul ei, cei ce fac raul de fapt fac binele si viceversa, omul este mai putin important - sau deloc - decat celelalte creaturi samd. Incat nu cred ca exagerez prea mult daca vad in acest film o colportare a unor idei de-a dreptul satanice - in sensul in care satana este acea creatura ce a vrut sa rastoarne ordinea din ceruri, iar creatura sa ajunga mai sus decat Dumnezeu, Cel ce a adus-o din nefiinta la fiinta.

Desi de facturi diferite, cele doua filme sunt relevante pentru mentalitatea acestei epoci, in care omul se dispenseaza de Dumnezeu, nu mai traieste teocentric. In „Transcendence: Viata dupa moarte”, desi se mai poate intrezari cate o conexiune cu viziunea crestina asupra lumii, omul se pune pe sine in centru si accentueaza, cu o aceeasi putere, si importanta creatiei. In celalalt film, „Noe”, omul este chiar ispitit de a se anula pe sine, dar de a salva o creatie careia, fara prezenta umana, nu i se mai intrevede rostul. Cred, fara a avea pretentia unor sentinte definitive, ca cele doua productii hollywoodiene sunt simptomul omului care nici macar nu mai constientizeaza cat de bolnava este ființa sa in absenta lui Dumnezeu si se raporteaza la caderea sa spirituala ca la o stare de normalitate. Dupa o epoca moderna ce a stat sub semnul celebrelor spuse ale lui Friedrich Nietzsche - „Dumnezeu a murit!” -, iata ca suntem in timpurile in care „nebunul” din „Stiinta voioasa” isi continua tirada. Imediat dupa ce a rostit cele 3 cuvinte celebre, acest personaj nietzscheian a rostit: „Dumnezeu ramane mort! Si noi l-am ucis! Cum sa ne consolam, noi, ucigasii ucigasilor?” Intre altele, iata ca se cauta consolare in filme precum „Noe” si „Transcendenta” sau, mai exact, in ideile vehiculate astfel in randurile cinefililor. In orice caz, cele doua filme sunt semn ca parte din umanitate va continua sa se adanceasca in a trai pana la ultimele consecinte ruperea de Dumnezeu, gustand si din abisurile dezumanizarii. Negasind nici o iesire, am incredere insa ca omul isi va veni, la un moment dat, in sine și se va intoarce cu putere inapoi spre Mantuitorul sau.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.