Declararea lui Vladimir Ghica de catre Papa Francisc martir al credintei confirma o tipologie spirituala. Dezbaterea despre comunism nu poate fi redusa la securisti, turnatori, profitori, ideologi. Trebuie sa discutam si despre cei care au rezistat, depunand, iata, marturia fidelitatii fata de Hristos.
Comparatia intre confesiuni este riscanta. Am vazut in primele decenii dupa 1989: greco-catolicii din Transilvania reclamau monopolul suferintei, ortodocsii fiind prezentati drept instrumente ale sistemului. Preotii, calugarii si laicii, chiar episcopii ortodocsi, din Romania si Basarabia deopotriva, care au cazut victime totalitarismului erau/sunt ignorati. In istoriografia germana, tendinta era/este de a vedea mai degraba curajul protestantilor, nu si pe cel al catolicilor din fosta DDR. Inclusiv actualul episcop al Romei era/este acuzat de a fi fost prea putin ferm, prin comparatie cu alti clerici, fata de dictatura militara din Argentina. Defectele, asemeni virtutilor, nu apartin exclusiv unei confesiuni sau natiuni. Dimpotriva. Sfintenia si perversitatea sunt ecumenice. Le intalnesti peste tot, ceea ce, la rigoare, confirma caracterul fundamental divers al umanitatii. Poti avea surprize si dezamagiri pe masura prejudecatilor si a simplificarilor. Iata de ce, in suferinta, nu au loc ierarhiile. Antrenati intr-o stupida olimpiada a meritelor, ajungem la final sa pierdem cu totii credibilitatea. In definitiv, cine este fara de pacat sa ridice primul piatra!
Figura Monseniorului Ghica nu are cum sa nu provoace totusi comparatii. Cum se explica faptul ca o minoritate confesionala isi cinsteste martirii din perioada totalitarismului, iar Biserica majoritara de la noi ocoleste tema? Intrebarea este legitima tocmai pentru ca nu lipsesc figuri ortodoxe pilduitoare. Ce impiedica asumarea teologica a istoriei recente? De ce nu ar fi in calendar cei care aduc aminte de comunism, asa cum avem sfinti care aduc aminte de persecutiile imparatilor romani, de iconoclasm, de jugul turcesc sau de lupta pentru emancipare nationala? Nu reprezinta anamneza miezul cultului divin si temelia Traditiei? Impotriva iluziei ca neabordarea unui subiect ar fi similara evacuarii acestuia, fuga de memorie este ea insasi memorabila.
Fericitul Vladimir poate sta alaturi de un Nicolae Steinhardt, autorul emblematicului Jurnal al fericirii. Actuali cum numai oamenii bineplacuti lui Dumnezeu pot fi, cei doi sunt exemplari nu doar in raport cu totalitarismul. Ei ofera o dubla lectie si prezentului. Prima: taria de caracter se vede in calitatea idealurilor urmarite. Asistand la spectacolul obsesiilor actorilor scenei publice - de la unii care vor putere cu orice pret la cei care vor sa intre in istorie cu betoniera -, marturia depusa pentru un Altul, nu pentru sine, interogheaza sever constiintele egolatre. A doua: sfintii sunt frumosi. Asaltat de uratul cotidian, confruntat doar cu stiri despre cat de neputincios, de altfel in sens negativ esti, prietenii lui Hristos iti (re)descopera demnitatea uitata. Te fac, cu adevarat, fericit.
Radu Preda
Sursa: teologia-sociala.ro
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.