E infiorator cat de putini oameni au o gandire proaspata, vie, adecvata situatiilor mereu schimbatoare ale vietii. Pentru cei care au hotarat ca lucrurile in tara asta, sau in toata lumea in general, merg prost, situatiile specifice sunt privite nuantat, cu urmatoarele posibilitati: proasta, foarte proasta si catastrofala. Date si fapte care infirma aceasta aceste optiuni sunt fie ignorate, fie trecute, prin operatiuni abile, in categoria celor catastrofale.

E simplu sa ai un sistem, o grila interpretativa pe care sa o aplici la tot ce iti iese in cale. Nu conteaza cat de potrivita este diferitelor circumstante cu care te confrunti de-a lungul vietii.

Tu o poti face sa fie cu putin efort (da, putin). Fiecare beneficiem, in mintea noastra, de un pat al lui Procust prin care ajustam tot ce ne iese in cale ca sa fie la masura pe care am stabilit-o. Probabil ca nu putem functiona altfel. Daca, de fiecare data am sta sa judecam fiecare lucru in individualitatea lui ireductibila, n-am mai scoate-o la capat. Am fi coplesiti de noutatea pe care nu am putea s-o clasam cumva. Ne ajuta insa tipologizarile, analogiile, generalizarile, astfel ca putem sa o scoatem cumva la capat. Atunci putem pretinde ca am priceput ceva din ce se intampla pe lume, chiar daca, de fapt, fara sa ne dam seama, am pierdut esentialul, in caz ca ne interesa cumva. N-am face fata, cognitiv vorbind, provocarilor continue pe care ni le trimite realitatea. De aceea suntem nevoiti sa simplificam, nu atat ca sa ne adaptam realitatii, cat ca sa adaptam realitatea nevoilor noastre.

Ca sa poti gandi cat de cat corect, sa nu fii rupt de realitatea la care pretinzi ca te referi, ai nevoie de doua virtuti crestine: discernamantul si smerenia. Cum ar trebui tratata lumea? Prima conditie este sa nu fii „cu capul mare”. Sa accepti ca multe aspecte iti raman fie necunoascute, fie insuficient explicate. Si atunci cand vrem sa intelegem ceva din realitatea din jurul nostru, mai degraba sa avansam ipoteze decat sa trasam concluzii.

Iti accepti nu atat neputinta in sens absolut, cat limitele in diferite situatii concrete. De aceea ar fi preferabil sa eviti sa tragi concluzii cu orice pret, chiar daca toti cei din jur o fac, si cu riscul de a-ti pierde prestigiul de persoana inteligenta, competenta si bine informata. Lucrurile sunt ca un puzzle complicat din care insa avem doar cateva piese. Folosindu-le pe acelea incercam sa ghicim ce forma ar avea intregul. Or, date fiind putinatatea informatiilor noastre, putem construi, cu aceleasi piese, un caine, o pisica sau orice ne-ar mai trece prin minte.

Construim astfel de modele in materie de politica, de economie, de procese si condamnari la inchisoare (ca tot sunt ele la moda acum), de legi care se dau sau nu se dau, de dezbaterile zilnice care tin prima pagina a ziarelor si a talk-show-urilor. Mereu ne place sa credem ca am inteles despre ce e vorba, ca stim care e mersul lucrurilor si incotro se indreapta problema. Mai ales suntem convinsi ca am priceput dedesubturile chestiunii in discutie. N-ar fi mai igienic, pentru minte, sa fim un pic mai nesiguri de „adevarurile” pe care le imbratisam si, cu larghete, le oferim lumii?

Ne lipseste discernamantul si smerenia de a recunoaste ca nu detinem toate datele problemei. Iar asta nu e o treaba metafizica- nu avem acces la cunoastere peste un anumit nivel sau oculta- exista o putere care ne ascunde mereu realitatea si ne trimite pe piste false. Nu suntem prosti, incapabili de cunoastere sau fraieriti la scara globala, dar pur si simplu informarea completa e o treaba atat de laborioasa, cere timp si energie mai multa decat putem noi aloca, pistele false pe care suntem impinsi sunt nenumarate, in conditiile in care avem mereu resurse limitate la dispozitie, astfel ca mult prea rar putem fi siguri de ceva.

De aceea, as propune sa avem atata discernamant incat sa acceptam cu smerenie ca avem limite, sa devenim astfel mai ponderati, sa nu ne luam atat de mult in serios, sa nu ne acordam, cu atata larghete, fiecare pentru sine, diploma de infailibilitate. Daca mai multi dintre noi am incerca exercitiul acesta, de auto-punere smerita la punct, am reusi sa fim un pic mai atenti la spusele altora, am pricepe mai mult din ce se intampla pe langa noi. Acum fiecare si le vede pe ale sale, iar dialogurile pe care le purtam sunt, de fapt, monologuri generalizate. Nu discutam ca sa aflam ceva, ci ca sa-i facem pe altii sa afle ce gandim noi, eventual sa-i si convingem. Ar fi preferabil sa fim mai atenti la modul cum gandesc altii, ce argumente aduc, eventual chiar sa invatam ceva de la ei, sau chiar, asta ar fi o proba de smerenie maxima, sa le dam dreptate in dauna noastra, atunci cand ne dam seama ca au.

In masura in care ne pretindem fiinte ganditoare, si ne mandrim cu asta, e uimitor cat de putin poate sa ne preocupe gandirea. Suntem preocupati sa avem dreptate, sa avansam propriile variante, sa convingem, ca intr-o competitie. In acelasi timp nesocotim, respingem pe nemestecate argumentele contrare ideilor noastre, ca si cum ar fi un atac asupra mea, iar acceptarea lor devine o cedare, o infrangere.

Sa cunosti realitatea, chiar pe aceea din spatiul social-politic, inseamna sa ai putere asupra ei, anume puterea mintii umane. Dar sa ai o cunoastere iluzorie inseamna sa ai si o putere iluzorie. Asta insa nu pare sa ne deranjeze pe cei mai multi dintre noi. Daca nu mai facem diferenta dintre parere si realitate, n-o mai putem face nici pe aceea dintre putere si lipsa ei. Ne purtam ca si cum fiecare e imparat in imparatia mintii proprii, de unde nimeni si nimic nu-l poate detrona.

Neavand cunoasterea corecta, numai printr-o intamplare prea putin probabila vom avea actiunea justa, adica exact ceea ce cere Dumnezeu de la noi. Caci El ne trimite in lume ca sa facem ceva, nu sa balmajim indignati de starea de lucruri si nici sa elaboram teorii frumoase si linistitoare. Atata timp cat ne marginim la mintea proprie, lucrurile nu sunt inca prea grave. Ratez sansa de a pricepe ceva din lumea in care traiesc dar, in prostia mea, tot mai pot sa sper la mila lui Dumnezeu. In schimb, atunci cand ma erijez in lider de opinie, cand imi scriu ineptiile in carti, in blogul propriu sau oriunde cuvintele mele ajung la alti oameni, sunt cu adevarat pierdut.

De la lume nu putem avea prea multe pretentii caci este, in mod evident, un loc unde se dezvolta imense orgolii, dar si interese pe masura lor. Se pare insa ca in aceasta lipsa de masura au ajuns sa fie implicati si crestinii, caci nu ne mai deosbim cu nimic, in judecatile noastre legate de faptele politice si sociale, de ceilalti oameni. Ar fi bine, atata cat ne mai revendicam de la invatatura crestina in actele noastre, sa fim „intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii” (Matei 10, 16) si sa nu gresim prea mult. Caci vom da seama de orice cuvant desert iesit din gura noastra.

Paul Curca

.