"Gelozia" lui Dumnezeu sau o posibila erminie teologica a crizei ecologice

Intre 4 si 6 mai a.c. s-au desfasurat la Alba lucrarile simpozionului international Cosmosul intre frumos si apocaliptic. Un recurs etic asupra ecologiei. Contributii foarte consistente si diverse din partea teologilor au condus la cateva concluzii majore. Un bun prilej de reflectii asupra unei teme foarte actuale si a unei provocari majore la adresa omului contemporan dar si a teologului. Concluziile conduc spre responsabilitatea exclusiva a omului, care se raporteaza la mediul inconjurator, plasandu-se intr-o postura de consumator si exploatator fara masura a tot ceea ce considera fi resurse naturale la discretia sa. Se avanseaza si opinia conform careia, "responsabilitatea" ar mai putea fi si a naturii insesi, a lumii create, care s-ar confrunta cu un evident si firesc proces de imbatranire. Imbatranirea lumii ar explica slabiciunile majore care conduc la dezechilibrele si la degradarea mediului inconjurator, a spatiului si a timpului in egala masura.

Teologic vorbind, nu putem exclude si nici evita in vreun fel anume "amestecul" lui Dumnezeu in aceasta criza. Noi credem si marturisim ca Dumnezeu cel singurul adevarat si viu, Creatorul si Atottiitorul lumii, este in egala masura Domnul sau Stapanul lumii create, al istoriei. Suntem, de asemenea, incredintati ca nimic nu se intampla in lume si in istorie fara stirea si, mai ales, fara voia sau ingaduinta lui Dumnezeu. Nici una din ele (cele doua vrabii care se vand pe un ban) nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru (Matei 10,29). Cum ar fi posibil ca mutatii atat de grave care afecteaza la scara universala creatia lui Dumnezeu si care ameninta cu dezintegrarea creatiei intregi, sa se produca fara stirea si mai ales fara voia lui Dumnezeu.

Erminia teologica a crizei ecologice nu poate, asadar, eluda "implicarea" lui Dumnezeu in aceasta. Este mai greu de descifrat natura si dimensiunile acestei "implicari". Consecventi istoriei prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in lume, precum si teologiei Bisericii noastre, nu putem accepta ca ar fi putut provoca aceasta criza, pentru ca Dumnezeu nu poate fi in nici o situatie cauza sau izvorul raului. Dar, in acord cu aceeasi istorie si cu aceeasi teologie accepta ca Dumnezeu ingaduie aceasta criza ecologica, moment ce avem certitudinea ca ar fi putut sa o impiedice sau sa o limiteze. Raman de rezolvat doua intrebari: de ce ingaduie Dumnezeu aceasta degradare a creatiei Sale pana cand o va ingadui?

Istoria biblica si istoria Bisericii ne arata ca acest gen de interventii sau atitudini dumnezeiesti au exclusiv un rol pedagogic, urmaresc indreptarea omului sau a umanitatii, aducerea ei la traiectoria corecta, sanatoasa, desigur in functie de sensul ultim al existentei sale. Sunt exemple nenumarate, in acest sens. Este exclusa orice erminie care s-ar limita la functia punitiva a atitudinii dumnezeiesti. Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu! Ratiunea ultima a acestei "ingaduinte" sau a acestei sloboziri, din partea lui Dumnezeu a extinderii raului, nu poate fi decat una spre binele omului si a umanitatii. Dar nu binele de interval ci binele final, ultim. Logic este ca grija lui Dumnezeu sa fie aceea de a conduce lumea Sa spre implinirea sensului ei final. Acesta nu coincide de cele mai multe ori cu binele in viziunea limitata sau ratacita a oamenilor. Teologia biblica si teologia Bisericii ne descopera faptul ca nu chipul (starea) actual al lumii si al omului este cel din urma si ca omul, impreuna cu intreaga creatie sunt chemate la o alta stare, la un alt mod de a exista, care nu va mai fi schimbator, stricacios si muritor, ci nestricacios si vesnic, mod de existenta propriu lui Dumnezeu si lumii Sale la care lumea noastra creata are acces nu prin puterile proprii, ci prin impartasire de cele dumnezeiesti. Teologic vorbind, lumea in starea ei actuala va avea in mod necesar si inevitabil un sfarsit. Teama noastra ar trebui, prin urmare, sa nu fie de sfarsit, ci de ceea ce urmeaza sfarsitului.

Fara sa fim neaparat adeptii teoriilor apocaliptice putem lua in calcul, eventualitatea ca Dumnezeu sa fi hotarat sfarsitul si semnele crizei ecologice sa fie indiciile acestei hotarari. Ce-i de facut, intr-o astfel de situatiei!? Imi amintesc raspunsul Parintelui Dumitru Staniloae la o intrebare privind sfarsitul lumii. "Chiar daca Dumnezeu, dintr-un motiv sau altul, a hotarat sfarsitul, noi oamenii ii putem intoarce hotararea"! Pare indrazneata perspectiva! Dar, este adevarata. Sa ne amintim intamplarea cu cetatea Ninive din Vechiul Testament. La vestirea proorocului Iona ca "Patruzeci de zile mai sunt si cetatea va pieri"!, ninivitenii reusesc sa intoarca hotararea lui Dumnezeu printr-o mobilizare imediata si generala: Oamenii si animalele, vitele mari si mici sa nu manance nimic, sa nu -pasca si nici sa bea apa; Iar oamenii sa se imbrace cu sac si catre Dumnezeu sa strige din toata puterea si fiecare sa se intoarca de pe calea lui cea rea si de la nedreptatea pe care o savarsesc mainile lui; Poate ca Dumnezeu Se va intoarce si Se va milostivi si va tine in loc iutimea maniei Lui ca sa nu pierim"! (Iona 3, 7,9). Desi la o prima vedere, aceasta perspectiva este mangaietoare, mai adanc privita, ne va descoperi faptul ca, sansa noastra de a schimba hotararile lui Dumnezeu, presupune, nici mai mult nici mai putin, participarea, prin urmare responsabilitatea noastra fata de mersul istoriei.

Dar starea de pocainta nu poate fi declansata decat de constientizarea acuta a greselilor sau a faradelegilor. In epoca noastra, faradelegile par sa fi atins dimensiuni universale, globalizarea este activa si in aceasta directie, sau poate, intai de toate, in aceasta directie. Este greu de crezut ca cineva ar putea declansa un astfel de proces de pocainta si de intoarcere la Dumnezeu. Merita insa incercat a deslusi, cel putin, care este pacatul major care sa fi declansat mania lui Dumnezeu, daca aceasta se intampla cu adevarat.

Iata un posibil raspuns! Ar fi credibila eventualitatea ca Dumnezeu sa se fi suparat atat de rau pe oameni si sa fi ingaduit degradarea universului creat "bun foarte" pentru ca acesta a devenit obstacol in calea omului spre Dumnezeu, datorita alipirii exclusive a oamenilor de bunurile si frumusetile create. Lumea aceasta creata, buna si frumoasa, datorita ratacirii oamenilor, a ajuns sa faca concurenta lui Dumnezeu insusi in mintea, si mai ales in inima omului. Ispita concurentei a existat dintru inceput si a functionat de-a lungul intregii istorii a omenirii. Lupta cu aceasta ispita a fost mereu prezenta in viata omenirii. Ceea ce pare a face diferenta intre epoca noastra si celelalte ar putea fi "performanta" la care a ajuns aceasta concurenta, anume aceea de a fi reusit eliminarea partiala sau totala a lui Dumnezeu. Lumea creata pare sa se fi instalat la nivelul mentalului colectiv al majoritatii omenirii in locul lui Dumnezeu. Omenirea se confrunta la scara universala cu confuzia fatala, reclamata de Sfantul Pavel la adresa lumii pagane, intre Creator si creatura, intre dar si daruitor, intre izvor si apa izvorata din izvor, intre cauza nascatoare, sustinatoare si implinitoare a lumii si lumea insasi.

Confruntat cu o astfel de situatie, Dumnezeu se poate sa fi hotarat, de dragul omenirii, dorind nu moartea ci intoarcerea omenirii, sa sacrifice frumusetea si bunatatea propriei creatii, sa ingaduie pustiirea pamantului si otravirea resurselor, pentru ca, spectator al unei lumi urate, goale, neprietenoase sau ostile, omul sa se poata dezlipi de ea si cautand, sa redescopere dincolo de ea pe Dumnezeu Creatorul, Atoatetiitorul, Mantuitorul si Sensul plenar al tuturor celor create si implinirea lor si sa recupereze adevarul fundamental al existentei lui.

"Gelozia" lui Dumnezeu la adresa idolilor sau a falsiilor dumnezei, despre care vorbeste insistent si frecvent Vechiul Testament, se extinde acum asupra propriei creatii pentru salva relatia sau raportarea omului la Sine, singurul si adevaratul Dumnezeu, singura relatie in masura sa dea omului sansa vietuirii adevarate si a implinirii. Sa nu ai alti dumnezei in afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos - traducatorul evita echivalentul romanesc exact al originalului, care este gelos (Iesire 20, 23,25).

De fapt, Mantuitorul Hristos insusi atrage atentia asupra riscului acestei uzurpari fatale a locului lui Dumnezeu in inima omului si a amagirii extrem de frecvente de a aseza in locul lui Dumnezeu realitati care ne sunt dragi si apropiate, pronuntandu-se pe un ton foarte categoric in acest sens: "Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu (Luca 14,26). Pe linia acestei atitudini, traditia filocalica vorbeste frecvent despre "ura lumii" - materializandu-o in retragerea din lume in pustie - ca iesire din confuzia amintita spre restaurarea raportarii primordiale si prioritare la Dumnezeu, urmand ca dupa ce isi restaureaza si isi consolideaza aceasta raportare, omul sa se intoarca si spre lume "cu iubirea care i se cuvine".

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

Sursa: "Prin fereastra bisericii: o lectura teologica a realitatii", Editura Bizantina, 2007

Cumpara cartea "Prin fereastra bisericii: o lectura teologica a realitatii"

• Credinta si fidelitate
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: