Romania pare impartita in doua tabere care-si disputa gratierea fotbalistului si antrenorului Gica Popescu. E de inteles. La noi, fotbalul este un important vector social. Asadar, aceasta-i intrebarea: a fi sau a nu fi gratiat?
Nu-mi propun sa-l judec public pe domnul Gica Popescu. Nu am calitatea necesara si nu e crestineste.
1. Gratierea este un act de origine divina, presupunand iertarea partiala sau totala a unui condamnat. Cu toate acestea, cel ce o acorda (Presedintele, in cazul Romaniei) nu o face in calitate de Dumnezeu, ci in calitate de reprezentant direct al vointei cetatenilor. Prin urmare, Presedintele nu poate gratia (cel putin teoretic) oricand si oricum, fara a tine cont de cei pe care ii reprezinta.
2. Ca principiu divin, iertarea comporta doua mari conditii esentiale, care, dupa mine, ar trebui sa se regaseasca si in gratierile civile. Acestea sunt: a) existenta unei cainte, cuantificabila cumva. Hristos nu promite iertarea tuturor, fara nici o conditie. In teologie, aceasta se numeste apocatastaza si este considerata erezie, deoarece contrazice atat Judecata si Dreptatea divina (ce rost ar mai avea?), cat si contributia propriilor fapte la aceasta (valoarea morala a faptelor este desfiintata). Tocmai de aceea, Hristos isi incepe activitatea de propovaduire publica a disponibilitatii divine de a ierta, fixand clar conditia primirii ei: pocainta. Dar cum se poate cuantifica pocainta? Functie de gravitatea faptei si de disponibilitatea de a se indrepta a penitentului. Atat canoanele bisericesti, cat si legile civile, folosesc, in principal, masura timpului, pentru faptele mai grave. Biserica te opreste, o vreme, de la Impartasire, iar legea civila iti restrange, temporar, libertatile, prin sistemul civil de penitenta, numit chiar asa: penitenciar. Cand pocainta este sporita, atat Biserica cat si legea civila au posibilitatea reducerii perioadei de penitenta.In anumite state, pentru anumite fapte, inchisoarea se poate converti in cautiune, bazandu-se pe teoria indulgentelor din teologia apuseana. In teologia rasariteana, indulgentele nu sunt acceptate, deoarece predispun la coruptie. Dar pot exista fapte de indreptare, gen impacarea sau iertarea aproapelui.
Ca urmare, nici legea civila nu incurajeaza cautiunea dar, pentru fapte mai putin grave prevede amenzi sau chiar munca in folosul comunitatii. Disponibilitatea de a se indrepta se poate cuantifica, la randu-i, prin doua practici: asumarea personala a faptei si gradul de recidiva al acesteia. Un om care isi asuma fapta este mult mai credibil si mai constient de urmarile ei si demonstreaza ca vrea sa se indrepte, decat unul care se eschiveaza. Iar gradul de recidiva este invers proportional cu dorinta si eficienta indreptarii. b) lipsa „meritelor prisositoare”.
Teologia apuseana, pentru a justifica teoria indulgentelor, a introdus acest nou concept juridic, cum ca unii oameni pot face mai multe fapte bune decat este necesar pentru mantuire. Ceea ce prisoseste trece in patrimoniul universal al Bisericii, de unde poate fi cumparat, prin indulgente. Evident ca aceasta teorie intra in contradictie cu imposibilitatea transferului de responsabilitate al faptelor, ele ramanand vesnic personale. Teoria pare ca a intrat in spatiul societatii civile romanesti, odata cu deschiderea catre occident. De pilda (dar doar ca pilda, subliniez si repet), in cazul domnului Gica Popescu, se vorbeste despre “meritele sale prisositoare”: ba ca ar fi fost un stralucit fotbalist si antrenor, care a castigat trofee si a facut renume tarii, ba ca n-ar fi stiut cu cine s-a intovarasit etc. Eu nu cred ca domnul Popescu (sau oricare altul, la acest nivel) n-a stiut ce face sau in ce intra. Cei ce argumenteaza asa ii fac un mare rau. Plus ca nu stiu cat de “prisositoare” sunt meritele sale, de altfel admirabile si remarcabile. Departe de mine de a le contesta. Dar am senzatia ca, asa cum o fapta rea nu trebuie pedepsita de doua ori, nici o fapta buna nu trebuie rasplatita de doua ori. Ori, cred ca domnul Popescu a fost rasplatit pentru meritele sale din trecut (daca ma insel sunt gata sa-mi cer scuze). Pozitia sa, pana la momentul deciziei instantei, era una onorabila in randul breslei, dupa mine bine-meritata, rod al muncii depuse din plin si cu daruire, prin sudoare si efort. Dar cred ca si dupa decizia instantei, atat domnul Popescu, cat si oricare altul aflat intr-o situatie similara, poate ramane demn si onorabil. Dar nu apeland la “merite prisositoare”. Daca tot avem un Presedinte ales (indiferent cine), sa-i lasam dreptul de a decide gratierea, gandindu-se atat la cel in cauza, cat si la cei pe care-i reprezinta, fara presiuni, petitii, tanguieli si “prisosinte” care pot parea interesate si pot aduce deservicii beneficiarului.
Tendinta actuala de a apela mereu la ele nu este decat efectul nefast al practicarii obsesive a jocurilor de imagine, in detrimentul faptelor reale. Daca tot vorbim insa de demnitate si onoare, pe final, imi permit o remarca. Poate unora li se va parea deplasata. Imi asum, desi nu se refera strict la cazul domnului Popescu. Nu ma pot insa abtine sa remarc scaderea masiva a demnitatii si onoarei crestine.
Astazi (9 martie) cinstim pe Sf. 40 de Mucenici. Sangele lor, alaturi de cel al altor milioane de sfinti martiri, se alatura Sangelui varsat de Hristos si sta la baza Bisericii. Ma intreb daca nu cumva libertatea democratiei ne-a afectat iremediabil demnitatea si onoarea. Cum sa-mi explic altfel faptul ca sfintii martiri, arestati si inchisi pe nedrept, isi dadeau bucurosi viata pentru Hristos, iar noi, cei de astazi, nu mai suportam penitenta nici macar cand suntem condamnati pe drept !?
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
Pe aceeaşi temă
-
Iertarea in lumina invaturii crestine
Publicat in : Morala -
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
De ce osandim iertarea ?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.