Pentru protestanți și catolici mântuirea este un proces mai simplu decât la ortodocși. Totul pleacă de la modul în care îl vedem pe om, încă de la începuturile lui. Pentru catolici Adam, cel întâi creat, a primit niște daruri supraființiale pe care le-a pierdut apoi prin căderea în păcat. Omul a rămas redus la el însuși, dar suficient de puternic pentru a duce o viață autonomă. El își păstrează atributele de bază fără vreo știrbire. La protestanți însă, chipul lui Dumnezeu în om a fost alterat definitiv. El nu mai poate fi refăcut de nimeni și de nimic. Cele două variante de creștinism occidental par opuse. În fapt însă, ele au un punct comun esențial: omul nu se poate transforma. El se poate mântui, dar rămâne același și înainte și după contactul cu Dumnezeu.
Ortodocșii văd altfel problema. Păcatul a alterat chipul divin în om, dar nu l-a distrus definitiv. Acesta poate fi refăcut. De aceea mântuirea nu este o declarație, un moment precis în timp, ci un proces de refacere a chipului lui Dumnezeu în om.
La protestanți oamenii sunt perfect egali unii cu alții. Plecând de la Pavel „ toți sunt sub păcat. Nu este drept niciunul” (Romani 3, 9-10) se produce o egalizare în neputință și nevrednicie, din care numai Dumnezeu ne scoate prin jertfa lui pe cruce, pe când eram noi încă păcătoși. Atunci nu mai e nevoie de niciun fel de ierarhie, de nicun fel de taine, de absolut nimic. Declarația de credință este suficientă pentru a fi numit fiu al lui Dumnezeu.
Mântuirea este un rezultat al credinței. Nu au nicio relevanță Tainele, faptele bune și nimic altceva, căci ele nu pot suprima distanța pe care păcatul o pune între mine și Dumnezeu, ba chiar o poate ascunde într-un mod fals. Aflați deopotrivă sub domnia păcatului, toți suntem la fel, de aceea nu poate exista mijlocire nici prin sfinți, nici prin preoți. Astfel că urmând logic aceste categorii au fost eliminate. S-a stabilit că doar Hristos mântuiește, ceea ce este un adevăr comun tuturor denominațiunilor creștine, și atunci orice ar putea intermedia relația dintre credincios și Dumnezeu este eliminat ca o piedică, în loc să fie folosit ca ajutor.
Bunătatea personală, faptele bune, actele religioase sunt inutile dacă le imaginăm ca o apropiere de Dumnezeu, ca o parcurgere a distanței care desparte creatura de Creator. De asemeni, dacă îmi închipui că ele ar contribui la mântuire, atunci ar deveni motiv de mândrie, ar fi ca și cum mântuirea mi-aș câștiga-o singur, prin puterile mele, ca în pelagianism. Actele bune nu sunt negate, dar sunt privite ca o consecință a credinței, ca o dovadă a mântuirii pe care Hristos a acordat-o deja celui ce și-a declarat credința.
Ca să ne salveze din păcat, Hristos a murit pentru noi pe când eram noi încă păcătoși, iar mie nu-mi rămâne decât să cred acest lucru, să-l accept smerit printr-o rugăciune de recunoaștere a păcatelor (care ni se iartă automat în momentul rostirii rugăciunii) și de mântuire. Mântuirea este un dar de la Dumnezeu la care eu nu pot contribui cu nimic, singura mea participare fiind credința în Hristos ca Mântuitor și acceptarea ca eu să fiu mântuit.
Prin această simplificare a obținerii mântuirii s-a dorit eliminarea acelor adaosuri catolice, precum meritele prisositoare pe care prelații le vindeau sub formă de indulgențe. Dar astfel se obține o viziune nu doar greșită, dar și extrem de săracă. Din bogăția pe care o poate oferi creștinismul, sub forma cultului, a icoanelor, a patristicii, a mai rămas extrem de puțin. E-adevărat însă că acest puțin poate fi seducător pentru omul grăbit al epocii noastre, dornic să aibă un raport cu Dumnezeu, dar să nu fie totuși unul de prea mare adâncime. Protestantismul poate avea succes deoarece se pliază mai bine decât orice altă credință pe mentalitatea modernă.
Pentru catolici și protestanți omul trebuie salvat de pedeapsa spre care se îndreaptă. Pentru ortodcși însă, el trebuie salvat de păcat pentru a putea să-l primească pe Dumnezeu. Păcatul a slăbănogit natura umană, a făcut-o să fie nu neapărat bolnavă cât înclinată spre boli, cu o imunitate extrem de scăzută. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa. Chipul rămânând pururi în om, e acoperit totuși de masca grea a patimilor, nelăsând omul să lucreze să ajungă la asemănare.
Prin cădere nu mai suntem capabili să răspundem iubirii lui Dumnezeu față de noi. Devenim superficiali. Trăim la suprafața vieții, unde se întind patimile, în loc să pătrundem în adânc, acolo unde am descoperi chipul. Întruparea lui Hristos este aceea care ne redeschide putința legăturii cu Dumnezeu. Activitatea lui Hristos se concentrează în cruce, prin care aduce izbăvirea la toată lumea.
Pentru catolici, jertfa e înțeleasă prin intermediul teoriei satisfacției, prin care este potolită mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcatul oamenilor. Pentru protestanți, jertfa este substitutivă: Hirstos s-a jertfit în locul nostru. În ambele cazuri starea omului rămâne aceeași și înainte și după primirea mântuirii. Pentru ortodocși însă, Hristos înnoiește firea umană și o duce către înviere. Primim puterea de a muri față de tot ce e pământesc, și să viețuim tot mai deplin din și cu Hristos. Trupul e mort pentru păcat, dar tocmai de aceea se deschide către primirea harului, prin puterea duhului lui Hristos, cel mort și înviat.
Mântuirea obiectivă se referă la întruparea, viața, patimile, moartea și învierea din morți a lui Hristos. Făcând toate acestea, Dumnezeu deja ne-a mântuit pe toți. Trebuie ca noi să aderăm la această mântuire prin credința și faptele noastre. Termenul folosit de catolici este rascumpărare, la protestanti e împăcare, la ortodocși mântuirea le include pe acestea și înseamnă, în plus, înnoirea firii prin unirea cu Hristos, modelarea după chipul Lui, participarea la firea dumnezeiască. După părintele Stăniloae „mântuirea constă într-o transformare sfințitoare și îndumnezeietoare a naturii umane și nu într-un act de simplă răscumpărare juridică săvârșită în afara naturii umane și fărăr efecte transformatoare asupra ei” ( Dumitru Stăniloae)
Mântuirea este procesul interior prin care trecem de la moarte la viață. Preferăm însă adesea o mântuire sub formă de legi, de proceduri clare și eficiente pe care să le împlinim, urmând ca mântuirea să fie rezultatul fericit al urmării acestor prescripții. Știm să ducem o viață de buni creștini: mergem la biserică, ținem posturile, facem pomeni, ne spovedim. Ni se pare că suntem în regulă, și nu avem să ne reproșăm decât micile păcate inerente vieții de zi cu zi. Dar nu băgăm de seamă că toate aceste lucruri pot fi făcute și din afara noastră, să ne punem viața pe pilot automat și să avem numai impresia că trăim. Adesea nu participăm la viața care se petrece cu noi. Ce putem face? Să ne oferim din când în când zgâlțâiri, să ne interogăm mereu în privința prezenței în propria viață.
Paul Curca
Paul Curca
-
Acatistul Mantuitorului Iisus Hristos
Publicat in : Acatiste -
Cuvant la Nasterea Domnului
Publicat in : Predici la sarbatori -
Dumnezeu Omul
Publicat in : Hristos -
Veniti de luati lumina !
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.