Peste câteva zile prăznuim nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel despre care prorocul Isaia zice: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta” (Isaia 9, 5-6).

Împărăţia Pruncului Iisus care se naște este „împărăţia tuturor veacurilor”, iar stăpânirea Lui este „din neam în neam” (Psalmi 144, 13).

Ca să cunoască toți cei numiți împărați, regi ori președinți, primari ori alți conducători și șefi aleși democratic, că „Cel Preaînalt are stăpânirea peste împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte” (Daniel 4, 22).

De aceea să priceapă toți, că „stăpânirea vi s-a dat de la Domnul şi puterea de la Cel Preaînalt, Care va cerceta faptele voastre şi va pune la încercare gândurile voastre” (Cartea înțelepciunii lui Solomon 6, 3).

Nimeni nu are puterea de la sine și pentru totdeauna, pentru că zice Sfânta Scriptură: „După aceea sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere” (I Corinteni 15, 24).

S-a spus că orice stăpânire este de la Dumnezeu: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13, 1), și orice popor își are conducătorii pe care îi merită.

Dar nu în sensul că o stăpânire nedreaptă, tiranică și dictatorială ar fi după voia lui Dumnezeu și că omul trebuie să se supună necondiționat unui astfel de regim. Toate acestea trebuiesc înțelese în lumina îngăduinței dumnezeiești față de cei ce lucrează chiar și împotriva voii Sale, săvârșind multe răutăți.

Și totuși, Dumnezeu le îngăduie ca să înțelegem până unde poate merge omul în rătăcirea lui, și să pricepem că judecata Domnului e o binecuvântare, pentru că fără ea, lumea poate ajunge până la „nebunia cea mai de pe urmă”.

Dumnezeu, pentru păcate noastre grele, face judecată încă din această viață. Dar, chiar și cu toată împotrivirea și nebunia acestei lumi, Dumnezeu își duce planul mai departe, ocrotind pe cei care cred și nădăjduiesc în El (Arhim. Nichifor Horia).

Asta înseamnă că în viața unui om bun, coincidențele, deloc întâmplătoare, sunt de la Dumnezeu, și prin ele Dumnezeu îl va ajuta la realizarea unei lucrări bune, la împlinirea scopurilor lui bune.

Dimpotrivă, coincidenţele din viaţa unui om viclean și rău la suflet fac ca el să meargă spre cele rele și viclene: „Oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei îşişi” (II Timotei 3, 13).

Și asta pentru că, în cazul omului viclean şi iubitor de sine, coincidențele sunt de la diavol, cu îngăduinţa bunului Dumnezeu, ca patima lui să crească, ca să o vadă și astfel să se smerească şi să fie mântuit...

Adică, omul care însetează după păcate, acela va întâlni oameni şi prilejuri în viață care să îi satisfacă patimile lui, „pentru a se răni şi a-şi îndrepta setea spre lucruri sănătoase”.

Însă cel care însetează după Dumnezeu şi după iubirea adevărată, acela va întâlni oameni şi întâmplări care-l vor ajuta să-şi împlinească această „sete dumnezeiască”.

Cel care doreşte cu inimă fierbinte realizarea binelui cu o „dispoziţie dezinteresată”, Dumnezeu va rândui să i se întâmple destule „coincidenţe” prin care să împlinească dorința lui de bine (Arhim. Arsenie Kotsopoulos, „Lucrări minunate ale harului. Eroi contemporani ai duhului”, Editura Egumenită, Galați, 2013).

Așa lucrează Dumnezeu cu fiecare dintre noi, atunci când ne punem nădejdea în El și înțelegem că scăparea noastră nu va veni din vreo guvernare lumească sau în urma unor alegeri pe care le facem noi.

Binele, pe care toți îl dorim, va veni doar dacă ne vom ruga cu adevărat, dacă ne vom împotrivi „până la sânge” păcatului, dacă vom striga către Dumnezeu să înnoiască poporul nostru și să ne dea „chip de înțelegere dreaptă a sfintelor porunci”.

Doar atunci vom alege să fim uniți întru Dumnezeu, când se împlinește rugăciunea „vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”.

Dumnezeu poate schimba oricând lumea, însă numai atunci când noi dorim cu adevărat ca voia lui Dumnezeu să fie și voia noastră; când luptăm duhovnicește ca să nu ne lăsăm asupriți de răul lumii pe care Dumnezeu îl îngăduie.

Dumnezeu nu a venit să desființeze „slăbănogita și aparenta putere a acestei lumi”, ci o „respectă”, implinindu-și planul mântuirii omului și pedepsind pe cei vinovați.

Pentru că Dumnezeu respectă până și „voia stricată” a omului, de aceea trebuie să ne temem de răul pe care îl putem face, mai ales atunci când suntem în funcții de autoritate ori de putere, când putem lua hotărâri nedrepte și împovărătoare pentru ceilalți (Arhim. Nichifor Horia).

Părintele Stelian Tofană spunea că orice popor nu poate rezista în istorie dacă nu se află într-o permanentă relație cu Dumnezeu. Cine nu-și întemeiază viața pe cuvântul lui Dumnezeu nu are nici o șansă de a se împlini în istorie.

Pentru că, înainte de orice, e nevoie de o „reformă spirituală”, de o înnoire în duh, de o schimbare interioară a inimii noastre după modelul Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului și a Sfinților Părinți, și potrivit învățăturii Sfintei Scripturi și a Sfintei Biserici.

Lumea întreagă nu are nevoie, în primul rând, de reforme economice, sociale, politice ori militare, ci de o reformă în plan uman, sufletesc.

Ce înseamnă această „reformă”, ce să facem noi, ca popor? Să fim oameni corecți, onești, cu bun simț, îngăduitori și milostivi față de aproapele nostru: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3, 11).

Altfel, zice prorocul Iezechiel, „voi aduce pe cei mai răi dintre neamuri ca să pună stăpânire pe casele lor. Voi pune capăt trufiei celor puternici şi cele sfinte ale lor vor fi întinate” (7, 24).

Sorin Lungu