Imaginatia divina

Am spus, de cateva ori, ca exista un "organ" pentru perceperea lumilor intermediare si ca organul acesta e din familia imaginatiei. Adaug imediat ca nu de imaginatia comuna e vorba, cea care produce vedenii, care delireaza, uneori sarmant, alteori smintitor, cea de care uzeaza si abuzeaza frecvent artistii, mincinosii si betivii. E vorba de imaginatio vera, o facultate creatoare, structurata si structurata, definita de multi autori ca net diferita de imaginatia obisnuita. Voi aminti, de pilda, reflectiile Sfantului Grigorie Palama (secolul al XIV-lea), care opune imaginatiei "omenesti", legata de conformitatea sufletului cu trupul, si deci marcata fiziologic, o alta specie a imaginatiei pe care o numeste divina, libera de amprenta corporalitatii, orientata nu spre eludare si substitutie arbitrara a realului, ci spre instaurare de realitate. Iata un text caracteristic din tratatul Despre sfanta lumina: ".

imaginatia (phantasia) dumnezeiasca se deosebeste mult de imaginatia noastra omeneasca. Caci aceea se intipareste in latura noastra cu adevarat cugetatoare si netrupeasca.

Imaginatia omeneasca insa se desfasoara in latura sufletului nostru apropiata de trup. Ceea ce primeste intiparirea acolo este cea mai din varf parte a sufletului rational; pe cand dincoace este aproape ultima parte a puterilor sufletesti. Aceasta se intipareste in miscarile simturilor; acolo, de vrei sa afli cine produce intiparirea in puterea cugetatoare a proorocilor, asculta pe Marele Vasile care zice: "Proorocii au vazut prin aceea ca Duhul Se intiparea in partea conducatoare a lor" [la Proorocul Isaia]. Deci Duhul cel Sfant este Cel ce se asaza in mintea proorocilor si, folosindu-se de intelegerea lor ca de o materie, povesteste in ea prin Sine cele viitoare, intai lor si prin ei noua." Pentru contemplarea celor nevazute, mintea are nevoie de imaginatie, spune si Calist Catafygiotul, cu conditia ca aceasta sa fie povatuita de credinta.

Spuneam adineauri ca imaginatio vera e o facultate instauratoare de realitate, cu alte cuvinte ca ea poate produce lumi consistente. Prin aceasta, ea este, intr-un anumit sens, de aceeasi natura cu inzestrarea creatoare a lui Dumnezeu si ca atare infinit mai productiva decat stricta fantezie omeneasca. Dati-mi voie sa recurg din nou la virtutile limbii germane. Exista, in germana, doi termeni pentru "imaginatie": Einbildung si Vorstellung. Primul pune accentul pe componenta strict subiectiva a procesului. Produci, in limitele interioritatii tale, o forma fara corespondent exterior. Sich etwas einbilden e "a-ti inchipui ceva". (Romanescul "inchipuire" echivaleaza riguros cu ein-bilden.) Cu Vorstellen, lucrurile se schimba: avem, de data aceasta, un prefix, vor-, care trimite in afara, in fata, si un verb, stellen, care inseamna "a aseza", "a pune". Accentul cade, prin urmare, pe o operatiune ofensiva, "obiectivanta", pe o pro-punere. Actul creator despre care se vorbeste in Geneza nu e de tipul Einbildung, nu e o reverie privata a Creatorului.

Facerea lumii e ceva de tip Vorstellen, e o "propunere": Dumnezeu "imagineaza" lumea in sensul ca o asa-za dinaintea Sa, ca pe ceva cu totul distinct de Sine. "Interiorul" dumnezeiesc (un fel de-a spune, caci nu putem compartimenta astfel transcendenta Sa) se "cosmicizeaza". Orice act creator adevarat "imita" aceasta "manevra" originara. Iar aproprierea imaginarului e, din acest punct de vedere, un act creator, un fel de a "vizualiza" trans-vizualul, un efort de a gandi nu concepte, ci imagini, nu forme stabile, ci metamorfoze. (Intelligere - spunea Giordano Bruno – est phantasmata speculari.) Una din functiile ingerului -ca fiinta intermediara - e, nu intamplator, si aceea de a vizualiza nevazutele, de a conferi deneganditului pregnanta intuitiva. ingerul e ghidul optim in voiajul sufletului catre lumea sa, catre universul imaginal.

"Cosmicizarea" inferioritatii relativizeaza, in chip semnificativ, nu numai distinctia comuna dintre vazut si nevazut, ci si pe aceea, definitorie pentru traditia europeana, dintre "gandire" si "existenta". Fireste ca putem gandi lucruri care nu au corespondent "real" si ca, pe de alta parte, exista realitati care nu pot fi gandite pana la capat. Dar obiceiul nostru de a aseza mereu fata-n fata gandirea si existenta, de a le situa dihotomic, nu face decat sa pietrifice un malentendu. E ca si cum ar fi vorba de doua lumi cu totul diferite, a caror co-prezenta ne condamna la o fatala schizofrenie epistemologica. Or, in lumea imaginala, gandirea si existenta coincid. De indata ce gandesc un lucru, lucrul pe care il gandesc exista. Si tot ce exista e alcatuit din substanta gandirii mele. In acest sens am invocat facerea dumnezeiasca a lumii: un act in care "a gandi" e simultan cu "a infiinta", in care simplul fapt de a gandi instituie fiinta.

Cred ca sunteti in plina indigestiune metafizica. Am exagerat, poate, livrand intr-o singura prelegere informatii atat de numeroase, de diverse si - din unghiul deprinderilor mentale curente - destul de curioase. Data viitoare voi fi, sper, mai ponderat si mai digerabil. Voi vorbi despre ingerul pazitor al fiecaruia. Si, intr-un fel, ma felicit ca v-am plimbat prin zone atat de ne-conforme, incat, anuntand ca trecem la problema ingerului pazitor, sa avem cu
totii sentimentul ca ne intoarcem pe pamant, ca revenim la "realitate".

Andrei Plesu

.

• Imaginatia
  Publicat in : Credinta