Marile sarbatori crestine aduc in atentia publicului, prin relatarile presei, o latura mai putin placuta a societatii: imbulzelile de la slujbele religioase. Care sa fie motivele aparitiei lor? Incep prin a observa ca, totusi, fenomenul in discutie nu este majoritar sau caracteristic comunitatilor crestine. Aparenta lui amploare se datoreaza tendintei unor canale media, care aleg sa centreze relatarea sarbatorilor in cauza exclusiv pe acest aspect. Nu se relateaza despre ce anume sarbatorim sau alte laturi ale acestor sarbatori, tendinta de tabloidizare pune accent, uneori intreaga stire, doar pe micul meci de rugby, starnit spontan, undeva in multime. Insa nici nu putem sa negam total inghesuiala punerii vanjoase a mainii pe sfintenie.

Fenomenul exista, fie si la scara mai mica decat relateaza presa. Chiar inclin sa cred ca nu depaseste imbulzeala de la deschiderea unor hyper-market-uri sau de la anumite campanii promotionale. Insa urmarile lui sunt, cu siguranta, mult mai mari. Riscul cel mai mare este acela ca unii credinciosi sa se sminteasca, vazand ce se intampla. Asa ca, pentru a intelege mai bine, in speranta unei diminuari, sa incercam gasirea motivelor ce genereaza „sfanta” imbulzeala. Dupa mine, ele sunt urmatoarele:

1. Racile din comunism. Daca ne uitam cu atentie la profilul celui ce se imbranceste, vom observa ca este de varsta matura, chiar spre varsta a doua, cu un nivel de educatie undeva intre scoala profesionala si postliceal dar si cu obsesia, dobandita la cozile ceausiste, de a apuca sa puna mana pe obiectul imbulzelii (agheasma, ramuri de salcie, pasca, untdelemn sfintit etc.). Cine n-a cunoscut galantarele comuniste n-are de unde cunoaste acest demon social al riscului de a sta la coada si a auzi: “Nu mai avem! S-a terminat!”. El era capabil sa starneasca adevarate lupte „de clasa”, fiecare descurcandu-se cum putea: unii practicau „datul pe sub tejghea”, altii se luptau vartos peste tejghea.

2. Slaba educatie religioasa, cu tendinte spre superstitie si credulitate. Imbulzitorul n-are de-a face cu imblanzitorul, care ar trebui sa fie rezultatul participarii la o slujba religioasa. Dimpotriva, pentru el viata nu este decat un camp de lupta si nu doar in sens metaforic sau duhovnicesc. El imbulzitorul intelege doar in sens fizic mesajul lui Hristos: “Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea.” In traducerea IPS Bartolomeu Anania, lucrurile sunt si mai explicite: “…imparatia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc.” Prin urmare, imbulzitorul are doar o perceptie materiala asupra realitatilor duhovnicesti, asemeni celor care, intelegand eronat iconografia Judecatii de Apoi, isi inchipuie ca flacarile iadului sunt doar focuri materiale, sau ca diavolii sunt chiar niste monstri cu coarne, gheare si coada. Ca si cum n-ar fi de ajuns, unii dintre acesti imbulzitori sunt in stare sa te acuze de stricarea “traditiilor stramosesti”, in ciuda tuturor evidentelor. Cazul recent al pseudo-icoanei de pe copacul de la Slobozia este elocvent. Credulii luau la rost, pe ton amenintator uneori, chiar si pe cei care sustineau ca presupusa icoana nu este o minune divina, ci doar o joaca pentru marketizarea pepenilor. Este adevarat ca orice icoana poate deveni facatoare de minuni dar.nu in orice conditii, conditia sufleteasca a inchinatorului fiind un factor important.

3. Lipsa de educatie civica. Crestinismul se fundamenteaza pe ceea ce noi am numi astazi “educatie civica” sau “bun simt”. Inutil sa mai spun ca imbulzelile mai mult alunga harul si sfintenia pe care ne straduim sa le dobandim prin materia sfintita la Biserica. Dar nici nu apucam sa ajungem aici. Din momentul in care te imbrancesti si te lupti cu semenul tau, nu mai discutam de har si sfintenie, ci, eventual, de egoism si agresivitate. Din pacate, unii dintre acesti imbulzitori sunt terenul perfect pentru a semana semintele urii, fanatismului sau extremismului religios si, in general, pentru construirea unei mase sociale de manevra. Aceasta deoarece mai apare un motiv.

4. Spiritul de turma. Conform psihologiei maselor, pentru a avea o miscare de o oarecare anvergura, sunt suficiente doua conditii: cativa lideri sau instigatori ai multimii si o multime in care majoritar sa fie profilul omului manipulabil. Asta o stiu toti organizatorii de false proteste. Aici nu avem de-a face cu nici un protest, dar asta nu inseamna ca spiritul de turma dispare. El doar se reprofileaza: este suficient ca doi-trei sa agite spiritele prin multime, ca imediat se vor gasi alti cativa care sa continue agitatia, eventual sa o propage mai departe in multime. Celebra intrebare: “Cine impinge?” nu va avea vreodata un raspuns punctual, deoarece spiritul de turma genereaza rapid o masa de oameni care imping. In ea va fi greu de definit cine impinge si care este impins.

5. Lipsa de traire religioasa autentica. Imbulzeala n-ar fi posibila daca participantii la ea n-ar suferi de o grava lipsa de traire a credintei. O spun cu regret. Unde este duhul de rugaciune la o slujba daca, imediat dupa terminarea ei (uneori chiar inainte de final) imbulzitorii trec la imbranceli si vociferari? Un om evlavios, care incearca sa patrunda in universul spiritual propus de slujbe, niciodata nu se va grabi sa fie primul la imbulzeala, mai cu seama ca stie sigur ca se va produce. Iar la acest capitol ar fi bine sa se faca mai auzita.

6. Vocea clerului. Personal, mi-as dori ca la evenimentele la care stim ca exista riscul producerii de imbulzeala, noi, clericii, sa fim mai fermi in fata propriilor credinciosi, tocmai pentru a-i feri de toate ispitele de mai sus. Clar, ferm, cu blandete, trebuie sa le explicam bine paguba sufleteasca si sociala pe care o produc. Posibil ca nu intotdeauna sa functioneze aceasta tactica. De aceea, este necesara atunci si prezenta fortelor de ordine. Sunt unii imbulzitori care, efectiv, sunt rupti de realitatea inconjuratoare. Nu aud si nu vad nimic din ce se intampla in jur, toata atentia lor fiind concentrata pe ceea ce au de pus mana. Dar asta nu inseamna sa renuntam la a-i sfatui, atentiona si indrepta, pentru ca noi, clerici, suntem cei ce avem primite aceste suflete in grija.

Nu putem sa ne transformam in niste slujbasi de rutina, ascunzandu-ne sub falsul argument ca “oricum, nu te aude nimeni”. Imi aduc aminte ce stire buna de presa a fost, prin 2011, avertizarea Patriarhului cu privire la “molima” folosirii telefoanelor mobile in timpul slujbei. Astfel de mesaje, repetate intr-un anume ton parintesc de catre noi, clericii, ar avea, poate, eficienta sporita in diminuarea unor manifestari nedorite la slujbele religioase. Chiar daca raspunsul nu va fi imediat. Educatia presupune timp si staruinta, chiar cu riscul unor declinuri trecatoare. Chiar eu am patit-o. Odata nici n-am apucat bine sa spun “Fratilor, nu va inghesuiti, ca vom pierde linistea si bucuria sfinteniei” (era ideea centrala), ca imbulzitorii erau deja asupra mea.

Din preotul care le sfintisem apa, ajunsesem obstacolul din drumul catre agheasma. Am fost atat de imbrancit de proprii credinciosi, incat am fost luat pe sus, la propriu. Anul urmator, am pus garduri de la Jandarmerie. Imediat mi-am dat seama cine erau imbulzitorii, pentru ca se apucasera sa vocifereze ca gardurile nu-i lasa sa ajunga la agheasma. De parca nu pentru ei erau.atat gardurile, cat si agheasma.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.