Sunt multe voci astazi care sunt de parere ca Biserica ar trebui sa-si revizuiasca atitudinea, si “sa se puna pe treaba” in scopul prioritar al ajutorarii semenilor: saracilor, bolnavilor, copiilor neajutorati etc. “Vocile” i-ar permite Bisericii si rugaciunea si viata liturgica, dar in plan secund, in paralel cu “misiunea sa” cea mare si adevarata.
Care ar fi deci, dupa acesti “binevoitori”, aceasta “misiune” pe care o traseaza Bisericii? Sa aduca bunastarea lumeasca acolo unde ei si statul nu pot si nu vor s-o faca. Sa faca Biserica ceea ce ar trebui sa faca ei in imediata lor apropriere, si statul la nivelul intregii tari. Faptul ca nici ei si nici statul nu fac aceste lucruri, este motivul pentru care aceste voci sunt pline de ipocrizie, de fatarnicia celor care nu-si vad barna din ochii proprii, dar se pretind vindecatori ideologici ai problemei paiului din ochii tuturor celorlalti.
Vocile ridica insa o problema interesanta in ce priveste relatia dintre Biserica si oameni. Problema este interesanta pentru ca in aceasta privinta sunt doua abordari. Prima abordare este a credinciosilor, adica a membrilor Bisericii, care vad in Ea pe Maica lor, Corabia mantuirii care are ca scop sa-i duca la “liman”, in viata vesnica. Pentru ei, lumea in care traiesc este trecatoare, si toti oamenii sunt muritori si doar “pelerini” prin viata catre un scop mai inalt. A doua abordare este a necredinciosilor (inclusiv a celor cvasi-credinciosi), pentru care Biserica este doar o institutie in fond ca oricare alta. In Biserica ei vad doar o abominatie istorica, un clericalism amagitor ridicat la proportii mondiale. Pentru ei, lumea este scopul imediat, real si concret. Viata de zi cu zi, sanatatea, ajungerea la ziua de maine, indepartarea bolilor, a frigului si a foamei sunt realitatea cea mai inalta si singurul scop pentru care merita sa lupti.
De aici si conflictul in care se afla, totdeauna, Biserica si lumea. Ele sunt, asa cum spunea Parintele Rafail Noica, intr-o tensiune permanenta, pana la sfarsitul lumii. Biserica doreste, ca si Dumnezeu, “ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina”, considerand ca “aceasta este viata vesnica”: cunoasterea lui Dumnezeu si a lui Iisus Hristos. Ca atare, Biserica incearca din rasputeri sa se extinda in sufletele tuturor necredinciosilor, a celor ce, constinent sau inconstient, refuza prezenta ei.
De cealalta parte, lumea doreste si ea sa se extinda si sa inghita in ea Biserica, sa o introduca in marele ei malaxor in care toate nazuintele, toata spiritualitatea, toata constiinta omeneasca se indreapta inevitabil catre un singur scop final: lumea insasi. Pentru ca in ultima analiza, daca se dezlipeste de Dumnezeu (si s-a dezlipit!), lumea nu mai poate avea alta ratiune de existenta intrinseca decat existenta ei insasi, supravietuirea ei in aceasta forma. De aici si filosofia ei fundamentala care nu poate fi alta decat hedonismul, divinizarea placerii, a saturarii pantecelui, a incalzirii trupului, a traiului imbelsugat si cat mai lung.
Realitatea acestei filosofii este motivul pentru care necredinciosii sunt atat de radical contra Bisericii, intrucat ea este un scandal, o nebunie: pentru ea nici satisfacerea foamei, nici incalzirea trupului si nici viata lunga nu sunt scopuri valide. Ea pe toate acestea le subsumeaza mai inaltului scop al eliberarii omului tocmai de aceste necesitati. La adevar, ea tocmai impotriva acestora lupta. Ea ii cinsteste pe unii care nu mancau cate o saptamana, pe altii care au trait zeci de ani pe stalpi, iar la baza credintei sale se afla Unul care, complet nevinovat si fara sa fie silit de cineva, de bunavoie si-a dat viata in cele mai groaznice chinuri pentru “fratii Lui mai mici”, care sunt chiar membrii Bisericii si ai omenirii.
De aceea Biserica trebuie sa pastreze un echilibru foarte clar intre misiunea ei adevarata si lucrarile ei lumesti, asa cum a facut si Sfantul Vasile cel Mare, cel care a fost intemeietorul primelor spitale si azile organizate (“Vasiliada”, despre care – sic! – niciuna dintre aceste “voci” nu mentioneaza nimic), dar care a prioritizat totdeauna lupta pentru Ortodoxie, pentru marturisirea adevarului, chiar impotriva puterii lumesti la cel mai inalt nivel imaginabil (Imparatul Imperiului Roman).
Desigur, Biserica trebuie sa faca – si face – cat mai multe pentru cei aflati in suferintele de tot felul. Dar trebuie sa faca si mai mult pentru cei aflati in suferintele sufletesti, pentru ca ea este, in realitate, un “spital duhovnicesc”, asa cum au numit-o Sfintii Parinti din cele mai vechi timpuri. In ea, doctorii lucreaza cu uneltele duhovnicesti: rugaciune, cuvant, fapta buna. Toate, cu administrarea harului divin care coboara prin lucrarea Duhului Sfant si fara de care toate actiunile doctorilor nu sunt decat maimutareli formaliste. Iar daca nu isi pastreaza incordarea si concentrarea fizica si duhovniceasca la dobandirea si pastrarea acestui har, Biserica se usuca cu totul si din ea dispare tocmai sursa existentei ei. Pierzand Duhul Sfant, degeaba isi va umple curtile bisericilor cu spitale, ea isi va fi pierdut menirea ei adevarata; transformandu-se intr-o fundatie cartabila mai mare, pentru ea si pentru lume Dumnezeu nu va mai fi o realitate, ci cel mult o amintire.
De aceea Biserica trebuie sa reziste acestei ispite lumesti. Ea trebuie sa faca ajutorare dupa modelul Sfantului Vasile, care lucra la Vasiliada zi si noapte, pana la epuizare, mobilizand in sprijinul nevoiasilor toata Capadocia. Dar daca Vasiliada nu ar fi insemnat si viata bisericeasca autentica, daca in acele spitale si azile nu s-ar fi auzit mai mult vocea lui Dumnezeu decat cea a medicului, cu siguranta Marele Vasile ar fi inchis-o, oricat de draga i-ar fi fost. Pentru ca nu exista suferinta mai mare decat ca durerea si nevoia fizica sa inabuse si sa anihileze aspiratia si lucrarea duhovniceasca. Fara aceasta din urma, fiinta noastra aluneca, in culmea sanatatii trupesti, catre neant.
Paul Cocei
Paul Cocei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.